Sportul, bucurie sau povara?

Indiferent de cum intră sportul în viața noastră, acesta trebuie să devină o constantă.

Să ne gândim de ce facem sport

Pentru că suntem construiți să ne mișcăm, să alergăm, să facem efort, nu doar pentru că ne-o cere organismul, ci pentru că așa suntem construiți. In plus, sportul înseamnă sănătate, pe lângă alte multiple avantaje: încredere în sine, organizare, curaj, ambiție, pasiune, organism puternic, minte puternică, stabilitate emoțională, comunicare mai bună.

De mici, de când învățăm primii pași, începem să alergăm. Apoi părinții, cei care înțeleg importanța mișcării, ne îndrumă către o formă organizată de a face sport. Unii copii au un real talent și în timp se descoperă că sunt făcuți pentru diverse discipline sportive. Mai mult, chiar le place. Alții îl vor practica pentru întreținere și pentru un corp frumos, in timp ce alții vor abandona. Fiecare are propria motivație, pe care nimeni nu o poate judeca.

Hobby sau cariera

Când copiii încep practicarea unui sport, nimeni nu se gândește că poate ajunge sa transforme pasiunea in carieră. Mulți dintre ei nici nu-și doresc asta. Dar sunt o parte, importantă, care vor să ajungă la nivelul performanței, vor să se dedice, să câștige competiții, să-și facă un viitor în domeniul sportiv. Când copilul, până la o anumită vârstă, începe să concureze, să câștige medalii, să-și dorească din ce în ce mai mult să fie tot mai bun, lucrurile nu sunt complicate, iar părinții sunt fericiți că au un copil care are și alte preocupări în afară de tabletă, telefon sau televizor. Sportul înseamnă cea mai sănătoasă și plină de satisfacții alternativă.

Când însă sportul începe să însemne investiții în echipamente, în deplasări, în controale medicale, în nutriție sau psiholog, de la bucuria inițială se poate ajunge foarte ușor la abandon. De aici și diferențele foarte mari între numărul copiilor cu vârste până în 14 ani, care practică un sport de performanță și numărul celor care rămân după ce depășesc 13-14 ani, vârsta la care, incepe adolescența, iar tinerii au mult mai multe așteptări legate de parte educațională. In aceasta etapa intervin tot felul de transformări hormonale și există un prag psihologic greu de depasit, din punct de vedere sportiv.

Sportul de performanță nu este un moft, este o investiție pe termen lung în ceva ce nu-ți oferă absolut nici un fel de garanție. Pentru că totul e frumos când ești sus, pe val, când câștigi competiții, dar ce se întâmplă când nu mai ești acolo, dar depui același efort, investești la fel de mult, te consumi la fel de tare? De aici și rata abandonului, în general, din motive care țin de presiunea exercitata de școala, de teme, examene sau din dorinta de a avea o carieră în alt domeniu, sau din motive care țin de complexitatea sportului respectiv și de nivelul de efort depus, tinand cont de faptul ca intervin mai multe antrenamente, iar nivelul este din ce în ce mai ridicat, așteptările devenind din ce în ce mai mari.

Sport sau scoala

Din păcate, de cele mai multe ori decizia de a abandona sportul de performanță apartine părinților, nu copiilor. Părinții consideră că nu pot merge în paralel, pentru că este dificil să păstrezi un echilibru între sport și școală. Ceea ce omit de cele mai multe ori părinții este să verifice ce-și dorește, cu adevărat, copilul. Copilul, devine intre timp adolescent, apoi tânăr cu așteptări, cu dorințe de realizare profesională, dar cu frustrări că a renunțat la ceva ce-i aducea bucurie, satisfacții, mulțumire și succes.

Sunt și părinți, din păcate prea puțini, care sunt 100% în parteneriat cu copilul, îi înțeleg nevoia, îi sunt mereu alături și când au performanțe și când se confrunta cu micile esecuri, investind în tot ceea ce înseamnă sportul de performanță, chiar dacă nu se știe ce le rezervă viitorul. Să o luăm pe Simona Halep, de exemplu. Credeți că părinții ei nu s-au gândit că poate nu va reuși, că poate va claca, că poate va abandona la un moment dat? S-au gândit, dar nu au abandonat visul nicio clipa. Iar acum au de ce să fie mândri.

Există și reversul medaliei. Desi a existat încredere, susținere, iar copilul era o speranță, din diverse motive a rămas, la o anumită vârstă, la nivel mediocru. Așa cum spuneam, nu există garanții. Dar un tânăr cu calitățile și competențele unui sportiv se va descurca mult mai ușor în viață decât un copil care nu face nimic. Consider că atunci când avem astfel de copii cu potențial, cu talent, cu dorință, este datoria noastră, de părinți, să le fim alături. Ar trebui să conștientizăm faptul că acestia au dreptul să-și trăiască propria viață și nu ar trebui să  proiectăm asupra lor frustrările și visele noastre neîndeplinite. De asemenea, ar trebui să lăsăm copiii sa se bucure de sport, fara a-i face sa resimta vreo corvoadă sau obligație.

Observ zilnic oameni în viața cărora sportul a făcut și face diferența. De la campioni la diverse discipline sportive, la cei care practică sport de întreținere sau de plăcere, la oameni care au descoperit, la peste 30 de ani, ce efecte pozitive poate avea mișcarea. Cunosc oameni pe care sportul i-a scos din depresie, pe care sportul i-a adus împreună, pe care i-a întărit, i-a scos în față, le-a oferit recunoaștere, mândrie, încredere și ambiția de a deveni din ce în ce mai buni, pe toate planurile. Cunosc oameni pe care sportul i-a scos din starea de confort, care erau supraponderali sau bolnavi și au ajuns să fie mentori pentru cei care încă nu cred în puterea miraculoasa a sportului. Cunosc oameni care au făcut din sport un refugiu, o zonă care le aduce liniște si echilibru in viata.

Nu pot spune că drumul este ușor sau presărat doar de medalii și zâmbete, dar oricât de dificil, de dur, de dureros, de anevoios va fi, la finalul cursei, indiferent de rezultat, participarea și faptul că ai fost acolo va face diferența între milioane de oameni care au ales să te urmărească din fața televizorului sau de pe margine. Iar alegerea este doar la tine!

Corina Neagu