Sport romanesc pe minus

Ultima rectificare bugetară, care a fost aprobată saptamana trecută, a afectat din nou sportul. Și asta se întâmplă, trebuie subliniat, într-un an preolimpic, când se presupune că toate instituțiile de profil din lumea asta fac eforturi serioase pentru a investi în sporturile și în sportivii cu potențial de a face performanță în competițiile olimpice. Nu este cazul nostru.

Concret, bugetul MTS a fost redus cu 24,5 milioane de lei, sumă considerată economie (bani necheltuiți, neangajați într-o procedură de achiziție) realizată de instituție. MTS nu este singura instituție publică căreia i se diminuează bugetul, dar situația sa este aparte, deoarece  întotdeauna a avut un statut marginal, de Cenușăreasă instituțională. Și la împărțirea bugetului, realizată la sfârșit sau la început de an, sportul nu a ieșit bine. Niciodată.

La începutul acestui an, când s-a distribuit bugetul sportului, federațiile olimpice au fost nemulțumite, deoarece resursele financiare pe care urmau să le primească erau diminuate față anul precedent. Singurul oficial al sportului care a avut curaj să critice decizia Ministerului Finanțelor Publice, care a lucrat varianta de buget ajunsă în comisiile parlamentare, a fost doamna Elisabeta Lipă. Dar dumneaei îi dă mâna să spună tot ce gândește, fiindcă sportul pe care îl conduce livrează în continuu titluri europene și mondiale, fiind speranța noastră numărul 1 la medalii olimpice la Tokyo 2021. Ceilalți oficiali ai sportului și-au înghițit vorbele, filozofic.

Există în povestea bugetului pentru sport o față și un revers. Fața poveștii este cea pe care am descris-o mai sus, respectiv un dezinteres aproape cinic vis a vis de sport din partea celor care controlează resursele financiare ale țării. Este posibil ca acești specialiști să nu înțeleagă, pur și simplu, rostul sportului (de elită și de masă) în bunul mers al unei societăți. Pentru acești cinici finanțiști, banii alocați sportului sunt resursă care trebuie să producă resursă, peste noapte, ca un Caritas. Dacă nu văd efectul imediat, decid că nu merită să mai aloce bani. Pentru ei, sportul nu înseamnă șansă la o viață mai bună, cale spre integrarea în societate și posibilitatea unei sănătăți mai robuste.

Reversul este, oricât de trist ar suna, o deprofesionalizare accentuată a managementului sportiv, care nu mai poate gândi și elabora strategii și proiecte de dezvoltare a sportului pe termen scurt, mediu și lung. Cum poți să explici în alt mod faptul că o instituție ca MTS nu-i capabilă să cheltuiească cu folos, spre binele sportului și tineretului, puținele resurse pe care le are la dispoziție? Explicația realistă este una singură:  există un gol de competențe manageriale din lumea instituțională a sportului și tineretului. Acest gol de competențe este dublat de orgoliu și de indolență. Prăbușirea performanțelor sportive din ultimii 20 de ani – fapt evident pentru orice om lucid – a coincis cu schimbul de generații din managementul sportiv. Noua generație de manageri a contabilizat eșecuri nenumărate, în timp ce reușitele au fost excepții. Și toate au venit la pachet cu vorbe frumoase și promisiuni de mai bine nenumărate, dar nicicând onorate.

Sportul românesc se bazează, în prezent, doar pe talentul excepțional al unor sportivi. Simona Halep, Cristina Neagu, Ana Maria Popescu, Horia Tecău și alți câțiva. Sistemul care descoperea și rafina talente este avariat grav, aproape scos din uz. La asta se ajunge când tu vrei să culegi pepeni după ce ai semănat ani la rând castraveți, vorba lui Gică Hagi.

Comparațiile cu ce se întâmplă în țările membre ale UE nu-i deloc binevenită, fiindcă scot în evidență aceeași realitate amară: ierarhia codașelor – România, Bulgaria/Bulgaria, România – se păstrează. A devenit obositor, dacă nu de-a dreptul jenant, să pomenești această situație. Trebuie să pui ochii în pământ și să taci. Atât.

Daniel Rucareanu

Editor RFH Sports&Management