Opriti declinul handbalului romanesc!

Fiecare început de decembrie ne găsește plini de speranță și cu ochii fixați asupra televizoarelor. Responsabilă de această situație este echipa națională de handbal feminin. Nici acest decembrie cenușiu nu face excepție. La finalul acestei săpămâni, în Danemarca, va fi desemnață noua campioană europeană la handbal feminin. Echipa noastră, din păcate, nu mai are nicio șansă la medalii, după ce a prestat slab, chiar lamentabil, în meciurile din grupa principală.

Să încercăm, fără patos, să analizăm prestația fetelor noastre. Nu există o unică explicație pentru acest eșec, ci factori multipli care au dezechilibrat handbalul nostru în ultimii ani. Enumerăm câțiva:

1. Reducerea constantă a numărului de jucători la nivel de seniori.

Anual, Ministerul Tineretului și Sportului publică un raport al sportului românesc. Documentul cuprinde informații despre toate disciplinele sportive: sporturi, federații, cluburi, număr de sportivi (seniori, juniori, cadeți), număr de antrenori, performanțe etc. Este un document complex și foarte util pentru înțelegerea situației actuale a sportului nostru. Sub lupă avem cazul handbalului.

Pentru analiza noastră, am selectat 3 ani de referință: 2011, 2015 și 2019. Numărul de handbaliști legitimați – la toate categoriile – a rămas constant, în jur de 8.000. În 2011, de exemplu, erau 7.900 de handbaliști cu legitimație. În 2015 au fost implicați în competiții 7.845 de jucători, iar anul trecut au activat 7.998. Faptul că numărul total este constant este un aspect pozitiv, dar îngrijorător este faptul că numărul seniorilor a scăzut cu cu mai bine de 10% în acest interval. Anul trecut au fost activi doar 1.738 de handbaliști seniori, față de 2011, când au fost implicați în competiții 1.920 de sportivi.

Oricum am privi aceste cifre, ele nu sunt favorabile performanței. Pe termen lung, mediu și scurt. Este nevoie de o lărgire a bazei de selecție. Cum se poate face asta? Printr-o strategie de relansare a sportului juvenil și atragerea spre handbal a copiilor care provin din medii defavorizate, așa cum a făcut Franța. Sportul oferă oferă șanse la integrare socială și la schimbarea destinului.

Islanda, la o populație de 350.000 de locuitori, are 11.000 de handbaliști legitimați. Norvegia, țară cu o populație de 5.500.000 de locuitori, are în jur de 108.000 de handbaliști legitimați. Unii folosesc argumentul concentrării valorii în în aceste numere mici, dar argumentul nu ține în practică. Accidentarea unei jucătoare de bază în națională – vezi situația prin care a trecut recent Cristina Neagu – provoacă un dezechilibru care nu prea poate fi controlat ușor.

2. Creșterea continuă a numărului de jucători străini

Cele mai bune echipe din handbalul nostru – CSM București, SCM Râmnicu Vâlcea și Dinamo București – au stabilit un trend. Asta a însemnat aducerea multor jucători străini și tentative succesive de impunere în competițiile continentale. Aceasta strategia s-a dovedit câștigător pe termen scurt, dar a început în ultimul timp să-și demonstreze limitele. CSM a triumfat în Liga Campionilor în 2016 și s-a calificat de atunci de fiecare dată în grupele marii competiții. SCM s-a ridicat și ea, după ani de deșert al performanței, și a participat la ultimele 2 ediții ale Ligii Campionilor, dar fără vreun rezultat notabil. Dinamo s-a calificat și ea în grupele Ligii, a reușit să iasă o dată din grupe, urma să joace un meci cu extraordinara echipă a PSG, dar în ultimele luni a evoluat extrem de neconvingător în Cupa EHF.

Ce impact au avut investițiile făcute de cluburi asupra echipele noastre naționale? Negativ, răspunzi scurt, când vezi că cele 2 mari cluburi de handbal feminin de la noi dau doar 2 jucătoare lotului prezent la CE din Danemarca. Cristina Neagu și Denisa Dedu, ambele de la CSM. SCM Râmnicu– campioana de anul trecut nu are nicio jucătoare în lot. Jurnaliștii au numărat 25 de jucătoare prezente la actuala ediție a CE care evoluează în Liga Florilor. Majoritatea evoluează la CSM și SCM. Cu alte cuvinte, investițiile autorităților noastre au sprijinit, de fapt, jucătoarele altor naționale să evolueze la nivel înalt.

3. Provizoratul de la nivelul echipelor reprezentative

Antrenorul naționalei este un subiect delicat. Federația noastră a încercat multe variante, inclusiv varianta antrenorului străin, în 3 rânduri. Asta nu-i o rușine, fiindcă și Norvegia și Rusia au făcut același lucru. Instabilitatea, însă, este o problemă. Schimbările dese de paradigme nu-s bune, iar rezultatele o dovedesc cu vârf și îndesat. În ultimii 10 ani noi am avut 5 antrenori, în timp ce Rusia a avut doar doi, iar Norvegia doar unu. Schimbarea antrenorului naționalei a fost însoțită întotdeauna de povești din zona dedesubtologiei, cum ar spune domnul Toader Paleologu, iar asta nu-i motiv de mândrie.

Despre naționala masculină nici nu îți vine să mai vorbești, fiindcă aceasta pare a fi intrat într-o zonă bermudă a mediocrității, apăsătoare senzație, din care doar providența o mai poate scoate. Aparițiile meteorice la Campionatele Mondiale din 2009 și 2011 par a fi fost doar simple focuri de paie. Echipa noastră nu s-a mai calificat la Campionatul European din 1996, iar la Jocurile Olimpice din 1992. Ultima performanță, o medalie de bronz, a fost obținută la Campionatul Mondial din 1990, dar pe atunci echipa era una absolut remarcabilă. Dacă nu era acel meci blestemat cu Ungaria din grupa principală…

4. Tranziția dificilă de la juniorat la seniorat

Aceasta este durere veche a sportului nostru. Mulți sportivi renunță la cariera sportivă în perioada tranziției de la juniorat la seniorat. Deși performanțele la nivel de juniori și de tineret nu au lipsit, în special la fete, tranziția spre seniorat a fost extrem de complicată, de dureroasă, și de multe ori s-a încheiat cu renunțarea la cariera sportivă. Creșterea numărului de jucători străini, fără un control de calitate, va bloca și mai mult promovarea jucătorilor autohtoni. Resursele, care nu-s multe, se vor împărți. Când vor fi puse să aleagă, puțini jucători străini de calitate vor alege să reprezinte România, când știu că există alte variante mai atractive. Să nu ne îmbătăm cu apă. Cuvintele frumoase rostite de jucători străini trecuți prin campionatele noastre reprezintă politețe bine plătită. Doar atât.

5. Dependența de finanțările din fonduri publice locale

Povestea finanțării sportului românesc este lungă și complicată. În 30 de ani de democrație, instituțiile care reprezintă sportul românesc nu au fost capabile să elaboreze o legislație care ar da cluburilor o posibilitate reală de a stabili contacte serioase cu sponsorii. Ambele părți ar avea, ar trebui să aibă de câștigat. Altă explicație rezonabilă pentru fluctuațiile financiare ale marilor cluburi de la noi nu există. În aceste condiții, cluburile noastre sunt prizoniere ale finanțărilor din fonduri publice locale, care mai degrabă le fac prizoniere unor interese politice. Orice schimbare în politica locală provoacă insomnii, căci niciodată nu se știe dacă noul potentat local iubește sportul.

Această încercare de a explica eșecul echipei naționale de handbal feminin nu epuizează subiectul. De altminteri, nici nu ne-am propus asta. Tema este mult mai complicată și atinge însăși evoluția (și organizarea) sportului nostru din ultimele decenii. Chiar a societății noastre, dacă suntem realiști. Căci sportul nu-i altceva decât o reflectare în oglindă, încă una, a lumii noastre. Disoluția românească, despre care se tot vorbește, a ajuns și în handbal, care a fost unul dintre motivele de mândrie din istoria sportului nostru. După echipa națională de rugby, care s-a dus un pic pe copcă, a venit și rândul echipei feminine de handbal. Să sperăm că vor exista luciditate și înțelelepciune acolo unde se iau deciziile, pentru a opri momentul rău. Ar fi păcat să punem cruce șirului de luni decembrie de speranțe și de mari emoții. Poate că-ntr-o bună zi ne va ieși așa cum dorim.

Foto: www.gsp.ro

  Daniel Rucareanu

Editor RFH Sports & Management