Pentru cine jucam noi? Cum a pierdut sportul romanesc identitatea comunitatii

Pentru cine jucăm noi? întreabă căpitanul echipei naționale de handbal feminin, iar colegele îi răspund în cor: Pentru noi și pentru România! Așa se încurajează jucătoarele noastre de câțiva ani în pauzele meciurilor pe care le dispută la diverse competiții internaționale. Este un îndemn la luptă, la păstrarea concentrării, scopul fiind acela de a le face să-și adune energiile și să-și recapete luciditatea în momentele importante.

M-am tot gândit, auzindu-le pe fetele noastre repetând aceste cuvinte, la înțelesul lor profund. Dacă prima parte a răspunsului este a tuturor, ne aparține, căci ne regăsim în acele două cuvinte – pentru noi– sublimare a interesului personal, căci asta facem noi, românii, de 30 de ani încoace, ne urmărim feroce interesele, ignorându-i pe cei din jur, a doua parte este doar a câtorva, a celor care încă mai cred – cei tratați drept naivi – că există ceva ce trebuie iubit dincolo de ei și de ce este al lor, pentru care merită să lupți, să joci, să muncești. Acest ceva, numit de unii popor, de alții nație, iar de alții comunitate, trebuie prețuit, dezvoltat și îngrijit, căci bucuria pentru o reușită nu are niciun farmec și nicio valoare dacă nu este trăită alături de cei din rândul cărora ai răsărit și în mijlocul cărora trăiești.

Comunitatea nu este numai o extensie geometrică, spațială a  căminului familial, ci și o prelungire a simbolisticii apartenenței. Grija pentru comunitate este, la o altă scară, o prelungire a grijii pentru familia ta. Fiecare individ preia, prin intermediul familiei sau comunității, o moștenire – simbolică și materială – pe care simte, instinctiv, că are datoria să o păstreze și să o sporească. Așa ia naștere dorința de a-ți depăși înaintașii sau, cel puțin, de a fi la același nivel cu ei.

Cum au evoluat lucrurile la noi? A fost cineva interesat cu adevărat să păstreze moștenirea sportului românesc și să o sporească? Răspunsul este simplu: nu, mai nimeni nu a fost interesat. Toți au făcut promisiuni și au pornit reforme după reforme, pe care nu le-au dus niciodată la bun sfârșit. Nu cred că există ministru al tineretului și sportului care să nu fi promis o lege a sponsorizării sportului, care ar fi permis o finanțare mai transparentă a acestui domeniu. Până în prezent, nu am văzut nici măcar un draft de proiect.

Momentele luminoase ale sportului nostru din ultimii 20 de ani, adică tot ce a urmat după JO de la Sydney 2000, momentul de vârf al olimpismului românesc, reprezintă triumfuri individuale ale unor sportivi excepționali, nu reușite ale sistemului sportiv de la noi. Triumfurile din tenis aparțin tenismenilor, așa cum triumfurile din handbal sunt ale handbaliștilor.

Puținii oameni care le-au fost alături sportivilor excepționali sunt cei care au înțeles că trebuie să păstreze sau să dezvolte cluburi legate de comunități. La Râmnicu Vâlcea, la Baia Mare, la  Blaj și la Zalău acest tip de investiție emoțională a funcționat foarte bine. În Giulești, lumea rapidistă se reîncarcă cu noi energii. Programul Doar Dinamo București pare a fi o soluție pentru refacerea comunității dinamoviste. La Craiova oamenii se pregătesc să sărbătorească un nou titlu la fotbal după o pauză foarte lungă.

Stadioanele și sălile goale ar trebui să le dea cel mai mult de gândit celor care conduc sportul românesc, fiindcă asta înseamnă că acele competiții nu le mai spun nimic oamenilor, legătura de suflet cu suporterii fiind ruptă. Nicio imagine din lumea sportului nu-i mai tristă decât cea a tribunelor goale. Transmisiunile sportive din această perioadă oferă cele mai elocvente dovezi.

Daniel Rucareanu

Editor RFH Sports & Management