Paradoxul Dinamo

De ani de zile, presa a tot vorbit despre preluarea iminentă de către investitori străini a lui FC Dinamo București. Investitorul străin de la Dinamo a devenit, treptat, sursă de ironii și de glume în ziarele și pe platformele de satiră. Times New Roman și Kamikaze au excelat pe această temă. Pe rând, managementul clubului a fost preluat de arabi, turci, greci, ruși, ceceni, germani, evrei ș.a.m.d. Numai investitorii din Kiribati nu au fost interesați de soarta lui Dinamo. Din motive de negură istorică a patronatului clubului, niciuna dintre intențiile de cumpărare nu s-a concretizat. Până zilele trecute, când reprezentantul unui fond de investiții din Spania s-a înțeles cu Ionuț Negoiță și a preluat pachetul majoritar de acțiuni. Pablo Cortacero este numele misteriosului investitor. Intențiile spaniolilor par a fi bune, dacă dăm crezare zvonurilor distribuite prin rețeaua de ‘’surse” care alimentează presa noastră.

Dincolo de suspiciunile care încă mai planează asupra tranzacției, evenimentul acesta marchează o premieră în fotbalul nostru: Dinamo  este primul club autohton preluat de acționariat străin. Cunoaștem cu toții istoria ultimilor 30 de ani: mai tot ce a avut valoros țara asta a fost privatizat – resursele, terenurile, fabricile etc -, dar nu și sportul. Până aici, parcă au gândit și și-au spus cei care au condus mișcarea sportivă. Sportul a fost în anii ‘70 și ‘80 principala sursă de mândrie pentru români, iar asta a justificat poate apariția târzie a patronatului străin în fotbalul nostru.

Este o situație oarecum neobișnuită, căci deschidere pentru jucătorii și antrenorii străini a existat încă din primii ani ai tranziției. Fenomenul deschiderii spre jucătorii străini s-a accentuat în ultimii 10 ani, când unele echipe au ajuns să aibă în componență în majoritate jucători străini. Și nu a fost vorba de cluburi de nivel mediu, ci de unele care au reprezentat mai mult decât onorabil fotbalul nostru în competițiile europene. CFR Cluj și FC Vaslui sunt cele mai cunoscute exemple.

Chiar dacă nu a apucat să joace în Liga Campionilor, Dinamo de după 1989 a fost mai mereu în avangarda fotbalului nostru. Iată câteva argumente de necontestat care susțin această idee:

1. Dinamo a fost printre primele echipe care au adus jucători străini. Sulejman Demollari, Perlat Musta și Nelson Samuel Mensah au fost printre primii fotbaliști străini veniți în campionatul intern.
2. La Dinamo a jucat unul dintre primii jucători africani veniți în țară. Nelson Mensah, ghanez în acte, a ajuns la Dinamo în 1991.
3. Dinamo este primul club românesc care a fost pregătit de un străin după 1989. În sezonul 1991-1992, olandezul Rinus Israel, fost mare jucător al Feynoordului și al Olandei în anii ’60 – ’70, a fost directorul tehnic al echipei, contribuind la construirea unui nou lot competitiv și la câștigarea unui nou titlu.
4. Dinamo este prima echipă care are (și) suporterii pe post de acționari. Povestea aceasta (Doar Dinamo București), inspirată din modelul spaniol, a început anul trecut și este în derulare. În acest moment, suporterii dețin peste 20% % din acțiunile clubului.
5. Preluarea clubului de către un acționariat străin este ultimul argument din acest pachet.

Dinamo in montagne russe-ul organizational

De-a lungul ultimelor decenii, clubul s-a aflat într-un fel de montagne-russe organizațional, care a oferit numai senzații tari. Performanțele remarcabile au alternat cu prăbușirile inexplicabile, victoriile cu Benfica, Everton și Bayer Leverkusen au venit la schimb cu înfrângerile rușinoase contra islandezilor de la KR Reykjavik (1997) și a suedezilor de la Elfsborg (2007), construirea de echipe foarte bune a fost urmată aproape imediat de vânzarea lor, îndepărtarea unor antrenori de perspectivă și oferirea mandatelor unor dinozauri ai pregătirii tehnico-tactice, înființarea cu tam-tam a celei de-a doua echipe a fost urmată de desființarea acesteia peste noapte, triumfuri permanente la nivel de juniori și de tineret și vânzarea pe sume derizorii a celor mai promițători dintre jucători etc.

Toate aceste mișcări contradictorii, marcate de intenții mari și de fapte mărunte, alcătuiesc paradoxul Dinamo. Cel mai românesc dintre toate cluburile sportive de la noi oferă celui care vrea să înțeleagă ceva din ceea ce ni se întâmplă laboratorul perfect. Într-un moment foarte prost, prin 2003, când echipa acumulase o serie de 7 înfrângeri la rând, Cornel Dinu a explicat în maniera sa hâtră situația: „Situația tulbure din club se poate datora și situării geografice. Dinamo este așezat între Spitalul de Urgență Floreasca și Circul de Stat.” S-ar putea să existe un sâmbure de adevăr în cuvintele astea.

Foto:www.fcdinamo.ro

  Daniel Rucareanu

Editor RFH Sports&Management