Jocul secund sau meciul fara sfarsit

Al doilea joc, filmul din 2013 al lui Corneliu Porumboiu, spune povestea unui meci Dinamo vs Steaua, desfășurat în decembrie 1988. Partida aceea, jucată pe o ninsoare abundentă, care a scăzut vizibilitatea, a făcut terenul aproape impracticabil și a redus calitatea jocului, s-a terminat 0-0. Un rezultat care, dacă nu ai văzut partida, te-ar face să spui că jocul a fost mediocru, dar caracterizarea asta ar fi complet greșită. Meciul acela a  avut multă intensitate și unele reușite tehnice, fiindcă jucătorii erau extrem de valoroși. Partida a fost condusă de Adrian Porumboiu, tatăl regizorului, care era în acele zile unul dintre marii arbitri din țară.

Film autobiografic, construit în jurul cuplului tată-fiu care vizionează un meci desfășurat în urmă cu 25 de ani, Al doilea joc reconstituie, din frânturi de memorie, atmosfera anilor de final ai regimului comunist. Terenul de joc mizerabil, tribunele neacoperite, oamenii înghesuiți care se protejau de ninsoare cu umbrele, militarii și milițienii plantați printre spectatori, sărăcia sugerată de puținele reclame, calitatea înregistrării, absența mijloacelor tehnice de a curăța gazonul (un om din administrația clubului Dinamo trasa linia de mijloc cu bocancii din dotare!) etc. Singurul aspect pozitiv era determinarea jucătorilor, aflată la ani lumină de ceea ce pot oferi în materie de implicare cei care bat mingea astăzi. “Jucătorii bagă material”, spune Porumboiu Senior, recunoscând că fotbaliștii celor două echipe jucau cu patimă, cu o intensitate pe care nu o mai vezi de zeci de ani în meciurile de fotbal de la noi.

Meciul Dinamo vs Steaua purta toate însemnele regimului politic care stăpânea pe atunci în România. „Juca, practic, Armata cu Miliția”, spune la un moment Adrian Porumboiu, rezumând miza acelui meci, care depășea cu mult domeniul sportiv. Echipele astea două mai aveau și sateliți, adică echipe unde își rulau jucătorii tineri și de la care luau puncte sigure. Flacăra Moreni și Victoria erau cu Dinamo, iar FC Olt și ASA Târgu Mureș erau cu Steaua. Mai erau și altele, dar acelea mai păstrau o brumă de independență. Era o înfruntare între instituțiile care dominau viața socială românească – Securitatea, Miliția și Armata. Securitatea și Miliția erau cu Dinamo, iar Armata cu Steaua. Steaua mai avea și familia Ceaușescu lângă.

De mai multe ori fiul încearcă să-i trezească tatălui nostalgii, dar acesta refuză să intre în joc. “Mie îmi place meciul”, spune fiul încercând să-l facă pe tată să deschidă “sacul cu povești” de epocă. Părintele răspunde sec: “N-are nicio frumusețe.” Legătura film-meci, pe care fiul încearcă să o facă sugerând că meciul este o operă de sine stătătoare, declanșează replica tatălui, permanent dispus să torpileze convingerile copilului său, parcă asumându-și voit poziția asta: „Lumea trăiește în prezent. Fotbalul este un produs perisabil.”

Corneliu Porumboiu încearcă să găsească frumusețe chiar și în ninsoarea intensă, fenomenul naturii care a tulburat organizarea acelui meci: „E frumos, îmi place, e poetic”. Tatăl îi răspunde: „Nu e nimic poetic, terenul arată ca un ogor.” Replicile scurte și tăioase ale tatălui fac din acesta un fel de personaj de tip Ilie Moromete, stăpânit de o luciditate rece, aproape cinică. Sper ca-ntr-o bună zi, dacă va avea vreme, Adrian  Porumboiu să-și publice memoriile, deoarece are ce să ne spună despre lumea fotbalului de la crepusculul unei epoci.

Pentru regizor, care avea 13 ani în 1988, meciul acesta avea o încărcătură aparte, deoarece cariera tatălui depindea de felul în care ar fi reușit să conducă meciul. Nu trebuia să supere pe nimeni, nu trebuia să permită derapajele jucătorilor, nu avea voie să exagereze cu cartonașele. Un arbitraj neutru, cum a și reușit să facă în acest meci, era un bilet de voie pentru a conduce și alte partide și a putea să arbitrezi și în meciuri internaționale, care îți asigurau un statut mai bun. Vorbind despre film, regizorul își amintește teama cu care trăia din cauza meseriei tatălui:  „Când aveam 7 ani, cineva a sunat acasă și mi-a spus că, dacă tatăl meu va continua să arbitreze, într-o zi va ajunge în sicriu. Tata a continuat să arbitreze. Eu am început să învăț regulile jocului, convins fiind că, dacă tata nu va greși, nimeni nu-i va face rău. Niciodată nu mi-a fost atât de frică, așa ca la acest meci. Știam bine regulile jocului, eram un arbitru în fața televizorului, dar din acest meci n-am înțeles nimic. Ningea de parcă ar fi fost sfârșitul lumii. Am simțit nevoia să revăd acest meci împreună cu el. Pe parcursul meciului, intențiile mele inițiale s-au topit în joc. Mi-am dat seama că, în timp, pentru mine, jocul a devenit altceva”.

Filmul lui Corneliu Porumboiu este, în primul rând, o declarație de iubire pentru tatăl lui. Afecțiunea pentru părinte, de care-l leagă și pasiunea pentru fotbal (tatăl își dorea ca fiul să ajungă mare fotbalist), este doar o parte a jocului secund. Cealaltă parte a acestui joc este cea a istoriei recente în care au fost prinși protagoniștii, iar despre asta este utilă și binevenită orice mărturie (scrisă, cinematografică, documentară, orală etc). Tăifăsuind pe marginea unui meci de demult, regizorul și-a propus să înțeleagă o lume pe care o văzuse cu ochi de copil. La rigoare, a aborda istoria din unghiul mic al unui meci de fotbal înseamnă să te deschizi spre noi înțelesuri.  Și asta chiar înseamnă ceva.

Daniel Rucareanu

Editor RFH Sports&Management