Tristețe și speranță în handbalul românesc

Echipa de handbal masculin a României a atins cel mai slab nivel al său. Duminică, 14 martie, într-un meci contra obscurei echipe a statului Kosovo, a pierdut fără drept de apel. Scorul final al meciului de la București – 25-30 – spune tot. Poate că șanse la calificare la Campionatul European mai există, însă rezultatul și, mai ales, prestația echipei noastre vor fi greu de șters din memoria iubitorilor de handbal.

Este greu de crezut că rezultatul acesta nu va afecta psihicul de porțelan al jucătorului român. Asta este un prim element de luat în calcul. Mai există ceva, un soi de argument moral: ideea de a te califica la un turneu final după ce ai pierdut în fața unei echipe care nu există în istoria acestui sport este rușinoasă. Precizăm, doar pentru a sublinia dimensiunile dezastrului reprezentat de acest rezultat, că de acum 4 zile reprezintă a cincea victorie din palmaresul echipei kosovare. Până la meciul despre care discutăm, Kosovo învinsese numai echipe fără nume din acest sport: Cipru, Albania, Irlanda și Israel. De duminică, echipa noastră este prima victimă cu pedrigree.

Cum s-a ajuns aici? Ar fi multe de scris. Au și făcut-o deja oameni din jurnalismul sportiv și din lumea handbalului. Aceștia au scos în evidență unele cauze ale procesului de degradare a handbalului masculin și au indicat vinovații. Cauzele evidențiate sunt multe, enumăr doar câteva dintre ele: scăderea numărului de sportivi care afectează baza de recrutare, selecția defectuoasă, instabilitatea de pe banca tehnică a echipei de seniori, nepotismul, lipsa de strategie de dezvoltare a acestui sport etc. În sprijinul “vinovaților” vine, trebuie să recunoaștem asta, ceea ce se întâmplă în discursul public autohton: atmosfera toxică, negativismul și lipsa de încredere care fac ravagii în societatea noastră, care nu au cum să nu se facă simțite și în lumea sportului nostru. Cum poți să ai așteptări mari de la un grup de jucători crescuți doar sub spectrul mediocrității? Cum să crești sportivi performanți când toți din jurul lor vorbesc despre cât de neisprăviți sunt ai lor?

Bunul-simț ar impune câteva demisii de la vârful FRH, dar nu suntem convinși că acestea se vor materializa prea curând. Conducătorii instituției nu dau semne că intenționează să apeleze la mult clamatele demisii de onoare. Cine și-a dat demisia de onoare în țara asta, și-s de numărat pe degete aceste cazuri, a făcut-o în ultima clipă, când cărțile nu-i mai erau favorabile. Iar contextul nefavorabil de acum, când tunurile presei sunt fixate pe evenimentele recente, situatia se poate modifica total la finalul acestei săptămâni. O calificare a naționalei feminine la Jocurile Olimpice, pe care ne-o dorim din tot sufletul, ar amâna pe termen nedefinit un proces firesc de evaluare a activității actualei conduceri a Federației. De fapt, ar justifica status-quo-ul administrativ din fruntea FRH, ar da apă la moară susținătorilor actualei echipe manageriale. Mai vedem noi după Tokyo, își vor zice. Vom vedea ce ne rezervă turneul de calificare din Muntenegru.

Realitatea nefardată spune limpede că handbalul românesc trăiește exclusiv pe seama reușitelor naționalei de fete. Aceasta a dus greul handbalului nostru în ultimii 30 de ani. Dacă naționala masculină a epuizat rezerva de performanță în 1990, fetele au continuat să ofere calificări, reușite spectaculoase, medalii, nenumărate emoții și sportive de talie mondială.

În 2009 și 2011, când echipa noastră de băieți reușea două calificări succesive la Campionatul Mondial, ne imaginam copilărește că prăbușirea handbalului românesc masculin s-a oprit, trăgeam nădejdea că asistăm la un nou început. Au fost simple focuri de paie, din păcate. Promisiunile conducătorilor FRH s-au dovedit baloane de săpun. La produs baloane de săpun chiar suntem campioni mondiali.

Foto: www.prosport.ro

Daniel Rucareanu

Editor RFH Sports&Management