Marius Huțu: Handbalul românesc are istorie și modele. Lăsați interesele personale și construiți o strategie de consolidare. Doar cu lozinci nu mai merge!

Handbalul românesc nu trece prin cel mai bun moment al istoriei sale. Naționala feminină a ratat calificarea la JO, CSM nu a mai prins turneul Final Four și naționala de băieți a fost învinsă de reprezentativa statului Kosovo. Acesta este tabloul, fără nuanțe pastelate, al acestui sport de tradiție pentru noi. Pentru a analiza criza handbalului nostru, i-am adresat câteva întrebări lui Marius Huțu, unul dintre foarte puținii jurnaliști sportivi care scriu constant despre acest sport. Marius este unul dintre acei puțini jurnaliști sportivi care pot scrie cu pasiune despre un alt sport decât fotbalul.

Esti printre puținii gazetari de sport care nu scriu despre fotbal. Ti-am citit articolele și, trebuie să spun asta, sunt impresionat de dragostea manifestată față de handbal. Cum este să fii gazetar sportiv care scrie exclusiv despre handbal?

Mă identific cu handbalul, face practic din viața mea de zi cu zi. Am cheltuit și banii familiei pentru a merge la diverse Campionate Mondiale și Europene sau alte competiții majore, pentru a-mi face practic meseria. În general, fotbalul a avut întâietate, pentru că publicul asta a cerut. Oarecum, firesc, cele mai multe investiții în mass-media s-au făcut în această zonă. Dar, eu am încercat să fiu mai mereu în miezul celor mai importante evenimente. Anumite sacrificii le-am făcut de fiecare dată pentru că mi-a plăcut foarte mult handbalul.

De unde pasiunea pentru handbal? Ai practicat acest sport?

Am jucat handbal doar în curtea școlii și în fața blocului. Destinul a făcut că am locuit în aceeași scară cu Tata Pik. Pentru cine nu știe, Dumitru Popescu Colibași a fost unul dintre oamenii care au pus bazele dezvoltării handbalului în România și care a îndrumat multe generații de sportivi. Sigur, fotbalul a fost jocul preferat al copilăriei, dar din când în când ne mai îndemnam și la câte la un „meci
de handbal” cu fetele care practicau sportul la junioare. Din fața blocului am învățat practic regulile jocului… De aici am ajuns în sală. Deja devenisem un mare iubitor de sport și nu scăpam niciun meci din Brașov, că era vorba despre fotbal, baschet, volei sau handbal. Țin mine că stăteam și 6-7 ore în tribună pentru a urmări meciurile echipelor locale Rulmentul la feminin, Dinamo Brașov și Tractorul la masculin. Pasiunea a crescut firesc și am transformat-o într-un reper în viață, după ce am fost cooptat în echipa ProSport. Campionatul Mondial din 2005, unde am fost alături de „Generația de Aur” a handbalului românesc din acest secol și am asistat pe viu la niște momente memorabile, mi-a oferit ritmul și energia necesară pentru a dezvolta această pasiune și ca jurnalist.

Când ai văzut primul meci de handbal?

Când eram „junior” și primisem permisiunea de acasă să merg singur pe stadion și la sală, cred că prin clasa a 7-a. În acea perioadă, Mariana Peța era artista echipei Rulmentul Brașov. Era o adevărată plăcere să o urmărești, am devenit și un mare fan. Deși scriu de peste 15 ani zi de zi despre handbal și am plecat din Brașov, nu am avut încă ocazia să-i spun că m-a încurajat să mă apropii de acest sport, încă de când eram copil.

Când ai început să scrii în presa sportivă?

Exact pe 5 octombrie 1999. Această zi nu se uită niciodată. Am început la Transilvania Expres în Brașov, am avut o școală foarte bună timp de 4 ani, mi s-a dat încredere și am reușit să pun o temelie foarte bună pentru ceea ce a urmat până azi.

Despre criticii literari se spune că sunt scriitori care nu au crezut în talentul lor, ca să folosesc un eufemism. Funcționează această idee și în cazul gazetarilor de sport? Este jurnalistul de sport un om care nu a avut șansa de a urma o carieră sportivă?

Aș înclina să cred că da. În cazul meu e valabil cam 50%. Am avut o tentativă de a face sport de performanță, mai exact fotbal, dar am renunțat după câteva luni. În primul rând, fizicul nu mă ajuta foarte mult. Apoi, nici antrenorul nu mi-a oferit încredere, după o perioadă de probă în care aproape toți cei nou-sosiți au fost legitimați, iar eu nu m-am aflat printre ei. Am realizat că sunt doar la număr, că este o pierdere de timp și am renunțat. Mi-am dorit să fac însă ceva în sport și mi s-a ivit o șansă ca jurnalist. Pe de altă parte, încă de mic copil avem propriile notițe despre diverse competiții, inclusiv despre Jocurile Olimpice. Nu îmi scăpa nimic, iar până când am intrat în mass-media, am adunat o cutie întreagă cu notițe. În plus, nu-mi imaginam să încep ziua fără Gazeta Sporturilor și Fotbal Plus, un săptămânal în anii 90. Banii de mâncare pe care îi primeam de la părinți când plecam la școală îi investeam în ziare. La școală, am aflat peste ani, devenisem un motiv de glumă pentru colegi, având în vedere că veneam permanent cu ziarul în ghiozdan. Peste ani, această pasiune m-a răsplătit, pentru că a devenit un drum în viață. Nu știu dacă am fost făcut pentru această meserie, dar știu că m-am urcat în trenul care trebuia.

Care ar fi, în viziunea ta, principalele cauze ale crizei din handbalul nostru?

Numărul tot mai mic de sportivi legitimați și lipsa unei strategii viabile, care să încurajeze dezvoltarea sportului. Potențial și interes pentru handbal încă există, până la urmă este a treia cea mai urmărită disciplină de români, după fotbal și tenis. Avem, de asemenea, o istorie bogată și modele, dar în același timp simt și foarte multă dezbinare. Aș mai pune în toată această ecuație și interesele personale, sunt mai presus decât performanța sportivă.

Ce măsuri consideri că ar trebui adoptate de cei care conduc FRH pentru a redresa handbalul nostru?

În primul rând, cei care conduc să vină mai mult către „popor”. Și nu doar înainte de alegeri. Să stea mai mult de vorbă cu antrenorii și cluburile, să țină cont mai mult de nevoile tuturor, care de fapt sunt și ale handbalului românesc. Am simțit în ultimii ani o oarecare aroganță și deloc generată de rezultate. Ceva de genul, „lasă că știm noi ce avem de făcut”. Dar, de fapt, au fost mai multe erori, regulamente schimbate brusc și decizii luate în funcție de anumite interese. O primă măsură ar însemna în primul rând luarea unor decizii corecte, nu în funcție de afinități sau interese. Iar în acest context, alcătuirea unei echipe puternice de lucru pentru definirea unei strategii pentru revigorarea handbalului. Din punctul meu de vedere, o strategie pentru handbal nu înseamnă 3-4 pagini și gata, ne apucăm de treabă. Nu, vorbesc de o analiză serioasă în urma discuțiilor cu cât mai mulți oameni din fenomen, din țară și străinătate, puse pe hârtie planuri și direcții de bătaie, cu oameni si responsabilizați.

Ai în minte vreun model de strategie în handbal de urmat?

Da, am în minte, aș spune mai degrabă idei, decât un model de strategie. Spre exemplu, îmi place foarte mult cum s-au ridicat olandezii. Pe de altă parte, un model de strategie trebuie să țină cont și de realitatea din societatea românească. Pentru a da un exemplu, modul de organizare în educația din Olanda este diferit față de cel din România. Educația și sportul trebuie să meargă mână în mână, din punctul meu de vedere. Inteligența sportivă face azi de multe ori diferența. După mine, aș lua și de la alții ce este bun și s-ar potrivi și la noi. Nu este nicio rușine să înveți de la cei mai buni. Dar ideile mari pe care m-aș axa ar fi marketingul agresiv pentru atragerea copiilor la handbal, proiecte comune cu Ministerul Educației, atragerea, dezvoltarea și specializarea unui număr mai mare de antrenori prin diferite programe, pentru a reconsolida școala românească, simplificarea regulamentelor, fără a mai lăsa loc de interpretări. Dar și o organigramă solidă a Federației Românde Handbal, cu posturi și responsabilități bine definitive. O mașinărie care să lucreze cu adevărat la dezvoltarea handbalului pe mai multe direcții.

Care este impactul importului masiv de jucători străini? Nu crezi că numărul mare de jucători de altă naționalitate, care nu sunt întotdeauna de cel mai înalt nivel, afectează carierele jucărilor autohtoni tineri

Este un fenomen care se petrece de ani buni și în fotbal. Nu cred că numărul mare de jucători de altă naționalitate afectează carierele jucătorilor autohtoni tineri, atât timp cât sportivii români, inclusiv cei tineri, sunt protejați prin diverse măsuri luate de federație. Personal, cred că se impune un număr minim de handbaliști români pe foaia de joc. Un număr minim de minute per joc pentru sportivi under 21. Eu aș merge chiar și mai departe. Înființarea unui campionat de tineret-speranțe sau fiecare club din Ligile Naționale să aibă măcar 1-2 grupe de juniori I și II. O astfel de măsură poate că ar determina cluburile să renunțe la 1-2 contracte cu jucătoare străine, pentru a strânge acea sumă de 150.000 de euro să susțină 1-2 echipe de juniori. Sau dacă tot vor să aducă mai multe jucătoare străine, să facă în așa fel încât să găsească finanțare și pentru acele 1-2 echipe de juniori. Dar toate aceste măsuri se pot pune în practică tot în urma unor discuții, în urma unei analize făcută alături de toți cei implicați în Ligile Naționale. Pozițiile de forță nu conduc niciodată la ceva constructiv.

În acest moment, dacă ne uităm pe cifrele din Anuarul sportului românesc, numărul handbaliștilor legitimați (seniori și juniori) este de 7.998, dintre care activi au fost vreo 7.356. Precizez că este vorba de date colectate de MTS pentru anul 2019. Islanda, țară cu o populație de cu mult mai mica decât a României, are peste 10.000 de handbaliști legitimați. Ce strategie trebuie adoptată de cei din lumea handbalului pentru a crește baza de selecție?

Eu nu cred că mai avem azi 7.300 de jucători activi. Este adevărat, pandemia de coronavirus a lovit din plin într-o perioadă în care oricum numărul de legitimați era în scădere. Așa cum spuneam și mai sus, aș vedea un marketing agresiv pentru popularizare și atragere a copiilor, dar care să aibă și o bază de susținere solidă. Nu doar așa că noi facem handbal și suntem „Sport Național”. Acea bază de susținere ar însemna și un proiect comun cu Ministerul Educației. Știu, asta nu se face doar „bătând din palme”, este nevoie de o strategie, probabil și de foarte multe negocieri, bătaie de cap, etc. Dar de undeva trebuie început. Doar cu lozinci e greu să mai faci azi ceva.

Cum îi putem atrage pe copii spre acest sport?

Plecând de la acea discuție, un proiect cu Ministerul Educației, aș vedea reînființarea unor campionate în interiorul școlilor, la nivel județean, regional, național. Dar întreceri gândite în așa fel încât să fie încurajați și elevii nelegitimați să joace handbal. În același timp, să li se permită antrenorilor să vină în școli, să urmărească și prin intermediul profesorilor să ajungă la copii.

Se știe că foarte mulți jucători tineri nu reușesc să facă tranziția spre seniorat. Cum s-ar putea îndrepta această situație?

Prin obligativitatea ca echipele de Ligă Națională să aibă măcar o echipă de tineret. 14 cluburi x minimum 14 sportivi ar însemna aproape 200 de șanse în plus pentru juniori.

Cum de țările din fostul spațiu iugoslav reușesc să fie atât de performante în sporturile de echipă? Care ar fi motivele? Ce am putea învăța de la aceste țări?

Poate că sunt mai ambițioși, mai luptători? Poate că nu se mulțumesc niciodată cu puțin? Dincolo de naceste valori, cel puțin în Slovenia, Croația, Muntenegru, sportul în general și „jocurile sportive” în principal sunt priorități. Au brand-uri și sunt bine susținute financiar. Am putea învăța că se pot obține rezultate chiar și având resurse umane limitate. Toate aceste țări au o populație de câteva ori mai mică
decât cea a României, dar îmi imaginez că poiectele sunt sănătoase, din moment ce califică mai multe naționale la Jocurile Olimpice.

În două articole recente scrise imediat după ce naționala feminină a ratat calificarea la JO citezi opiniile unor experți din handbal, Mariana Târcă și Radu Voina, două glorii ale handbalului nostru, care au susținut că echipa națională de fete trebuie să-și schimbe stilul de joc, construit în jurul Cristinei Neagu și să adopte o strategie de joc colectiv, care potențează calitățile tuturor jucătoarelor. Cum apreciezi aceste idei? Le putem folosi și în cazul handbalului masculin?

Nu mai există azi echipă națională care să obțină un rezultat de prestigiu dacă nu are la bază un joc colectiv. OK, se mai pot câștiga meciuri în urma unor zile de excepții ale liderului, dar niciodată turnee finale, mari competiții. Ultima mare finală la handbal a fost disputată la Campionatul Mondial din 2005. Știți de ce a ajuns acea generație să evolueze cu trofeul pe masă? Pentru că au fost potențate calitățile jucătoarelor pe toate posturile. Dar aș veni cu un exemplu și mai de curând. Mondialul de junioare din 2014, unde s-a câștigat ultimul titlu major în handbal. Acolo nu a fost doar Cristina Laslo, ci și Bianca Bazaliu, Alexandra Dindiligan, Lorena Ostase, Alina Ilie și alte jucătoare cu mare potențial, care au fost valorificate. Printr-un joc colectiv se poate urca din nou și la masculin, valorificându-se și alte calități, legate de motivație, ambiție, spirit de luptă. Au reușit națiuni mult mai mici, gen Letonia, Bosnia, Olanda, de ce nu ar reuși și România, unde interesul pentru handbal este real, există. Drept dovadă că se fac investiții, se plătesc salarii chiar și de 10.000 de euro pe lună. Dar faptul că România are un lider precum Cristina Neagu, mi se pare fabulos. Este o jucătoare fenomenală, fără discuție. Dar undeva cred că s-a greșit. Cel mai bun exemplu este faptul că Neagu a fost desemnată de 4 ori cea mai bună handbalistă a lumii, iar România în perioada ei a adunat doar 2 medalii, mult prea puțin.

Daniel Rucareanu
RFH Sports&Management Editor