Ne marim echipa! Daniel Rucareanu devine editor Olympic RFH
8 mai 2020
Noul ORDIN emis de MTS / MS privind organizarea competitiilor sportive
15 mai 2020

Naturalizarea sportivilor, o solutie pentru sportul romanesc?

Începuturi

La Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro din 2016, ultima medalie pentru delegația noastră a fost adusă de un anume Albert Saritov, luptător de libere, categoria 97 kg, cu origini ruso-cecene. A fost o medalie de bronz, prima obținută de un sportiv din echipa olimpică a României la această disciplină de tradiție de la Olimpiada din 2008 încoace, ediție la care Gheorghiță Ștefan a obținut tot o medalie de bronz la libere, categoria 74 kg. Pentru cei puțin familiarizați cu lumea sportului, a fost o știre neobișnuită, în primul rând din cauza rezonanței slave a numelui, iar în al doilea rând fiindcă nu știau că Ministerul Tineretului și Sportului, Comitetul Olimpic Sportiv Român și federațiile sportive au o politică clară de naturalizare a unor sportivi competitivi născuți pe alte meleaguri. Ani la rândul, jurnaliștii sportivi au scris și au cerut – când mai voalat, când mai direct – acordarea cetățeniei române unor sportivi străini de calitate care ar fi trebuit să acopere lipsurile din echipele noastre de la diverse discipline. Argumentul folosit de adepții adoptării unei asemenea măsuri se baza pe exemplul unor state multe mai puternice care naturalizau, metodic, sportivi cu potențial de atingere a unor performanțe sportive, în special la nivel olimpic.

O idee transformată in politică

În ultimii ani, fără tobe și alămuri, momentul Saritov s-a transformat în „politica Saritov”, îmbrățișată de toți cei care s-au perindat pe la conducerea MTS. Sper ca marele luptător devenit cetățean român să mă ierte pentru îndrăzneala de a numi un demers de politică a sportului cu numele său.

Pentru a avea o perspectivă ceva mai amplă asupra asupra acestui fenomen, se impune o întoarcere în timp. Cu vreo cincisprezece ani în urmă, într-un moment în care echipa națională de fotbal începuse să dea semne tot mai clare de incapacitate de a performa în meciurile internaționale, având probleme serioase chiar și cu echipele mult mai slab cotate, presa noastră a inițiat o dezbatere despre naturalizarea a 4-5 jucători de fotbal străini din Liga 1 care dovediseră constanță și seriozitate și care ar fi putut fi soluții pentru lipsa de calitate din lotul nostru. Din varii motive – elemente din biografiile sportivilor, un cadru juridic complicat și o anumită reticență vis a vis de naturalizarea unor sportivi a conducătorilor din fotbalul nostru – aceste inițiative nu s-au finalizat. Și treaba asta a întârziat atâta timp, mai bine de 10 ani, în ciuda faptului că echipele noastre de primă ligă au preferat să aducă, pe bani puțini, foarte mulți jucători străini de calitate  îndoielnică în loc să-și crească propriii sportivi.

Naturalizarea lui Albert Saritov, petrecută cu 4 luni înainte de începutul JO de la Rio, a fost prima etapă dintr-o serie de acțiuni de import sportiv. Ritmicitatea cu care aceste naturalizări s-au petrecut în ultimii 4 ani pare a indica faptul că, la nivelul conducerii sportului nostru, există un plan de acoperire a deficitului de calitate sportivă existent la anumite discipline. Până în acest moment, în perioada 2016 – aprilie 2020, 42 de sportivi străini au primit cetățenia română. Aceștia reprezintă 16 sporturi, dintre care 14 sunt sporturi olimpice.

Repartitia sportivilor naturalizati, in functie de sportul practicatt, arata in felul urmator:

  • 11 sunt hocheiști
  • 7 sunt luptători (libere, greco-romane și feminine)
  • 4 sunt baschetbaliști
  • 4 joacă în competițiile de futsal
  • 3 sunt biatloniști
  • 2 fac rugby
  • 2 fac handbal
  • 2 practica judo
  • 7 – câte unul pentru fiecare disciplină – fac ciclism, echitație, polo, volei, bob, fotbal și automobilism.

Această strategie de dezvoltare pare a fi opțiunea aleasă de responsabilii din instituțiile care coordonează sportul românesc pentru redresarea întregului domeniu.  Interogarea ei, analizarea cât mai riguroasă a cauzelor care au condus la această situație, dar și a posibilelor efecte ale acestei decizii pe termen mediu și lung sunt absolut necesare. „Este fezabilă o asemenea strategie?”, „Cât de benefică poate fi și pentru cât timp?”, „Merită investiția în importul de sportivi?”, „Care sunt consecințele asupra sportivilor autohtoni?” și multe alte întrebări de același fel trebuie puse.

Argumente pro-naturalizare

În condițiile unei tot mai accentuate crize demografice, confirmate recent de Institutul Național de Statistică, care ne-a arătat că anul trecut în România s-au născut puțin peste 170.000 de copii, cel mai mic număr de nou-născuți din 1945 și până astăzi, una dintre cele mai mari provocări pentru sportul românesc este cea a gestionării cât mai eficiente a resurselor umane de care dispune. Acest tablou un pic cam sumbru afectează nu doar piața muncii și sistemul de educație, pomenite de toți jurnaliști cu orice ocazie li se oferă, ci și lumea sportului, un domeniu care este dependent de o oarecare abundență a resursei umane, absolut necesară pentru a putea face o selecție optimă a tinerilor care au un potențial de progres. Căci sportul, ne place ori nu, înseamnă: bază de selecție, selecție, stabilirea unui program riguros de pregătire, constanță în pregătire și evoluție progresivă spre rezultat. Ca să selectezi însă ceva, trebuie să ai o bază de selecție largă, or tocmai lipsa resursei umane începe să se resimtă dureros în sportul nostru. Astfel, soluția aflată la îndemâna autorităților sportive a fost, este naturalizarea, fiindcă prin asumarea unei asemenea politici există mai multe șanse de a scurta drumul spre performanță. Iar rezultatele s-au văzut: Albert Saritov a obținut bronzul olimpic în 2016 și argintul european  în 2019, echipa de hochei pe gheață a promovat într-o ligă superioară anul trecut, luptătorul Nikolai Okhlopkov a câștigat medalia de bronz la Campionatul European de la Roma, din toamna lui 2019. Există unele limite ale unei politici de acest tip, determinate de însăși condiția sportului românesc, care mereu a suferit din cauza subfinanțării, a managementluiui de multe ori politic și de instabilitate.

Argumente contra naturalizării

Printre cele mai invocate idei contra naturalizării este aceea că va fi o piedică în asigurarea investițiilor în sportul juvenil și de copii, banii care ar fi putut fi utilizați pentru pregătirea tinerilor urmând să fie cheltuiți cu sportivii străini naturalizați. Dar argumentul acesta nu rezistă unei verificări a practicilor instituționale și de club din ultimii ani, care au ignorat complet secțiile de tineret și de copii, multe dintre acestea fiind lăsate să dispară. Cazul unor cluburi de tradiție care au închis secțiile juvenile sunt arhicunoscute.

Un al doilea argument, ușor de verificat, este cel al calității reale a sportivilor care ajung să fie naturalizați. Mai precis spus, există

suficiente dovezi care indică faptul că sportul nostru nu este capabil să atragă sportivi care vor performa cândva, într-un orizont de timp predictibil, cei mai valoroși sportivi care aleg să reprezinte alte țări decât patriile lor preferând state care oferă condiții mai bune de pregătire și stimulente mai substanțiale. Cazul fericit al luptărorilor naturalizați de România nu poate fi replicat ușor în alte sporturi, gen atletism și fotbal, deoarece acestea sunt sporturi cu expunere mare și care implică costuri pe măsură, iar sportivii vor fi atrași de stimulentele financiare mai mari. Orice tânăr atlet talentat care părăsește Burundi, ca să imaginez un scenariu plauzibil, dacă va avea de ales între a reprezenta Germania sau România, va opta hotărât pentru Germania, fiindcă condițiile de dezvoltare a carierei sunt net superioare în țara vestică. Opțiunea România ar fi una strict motivată de considerente personale, influențată de disperare ori de prietenia legată la concursuri internaționale între sportivul burundez și cei români.

Un al treilea argument, și poate cel mai important, este cel al efectului de inhibare a oricărui demers de politică publică reformatoare dedicată sportului românesc. Pe termen mediu și lung, opțiunea naturalizării va afecta grav sportul românesc, care nu va mai beneficia de interes din partea clasei politice și a publicului și nici de alocarea de resurse financiare.  O consecință derivată de aici efectul negativ asupra sănătății publice. Un popor care nu practică sportul este un popor bolnav, dar nimeni nu mai ține cont de butadele vechi.

Perspective

În acest moment, soluțiile la pe care le au în față autoritățile din domeniu sunt două:

  1. Atragerea spre cluburile sportive autohtone și, ulterior, naturalizarea unor sportivi tineri extracomunitari (extraeuropeni, mai exact), care îndeplinesc anumite standarde de performanță. Speranțele unor conducători din sportul local în naturalizarea unor tineri sportivi valoroși din țările vestice echivalează cu furtul căciulii proprii.
  2. Elaborarea unui plan strategic al sportului românesc pe termen mediu și lung, pe o perioadă de 5-10 ani, de valorificare riguroasă a resurselor umane autohtone. În orice manual de planificare strategică, scrie limpede că orice document de acest tip trebuie să cuprindă câteva elemente: o misiune, o viziune, obiective clare, un set de acțiuni concrete, indicatori de etapă și indicatori final clar definiți, alocări de resurse financiare corespunzătoare pentru îndeplinirea acestor obiective, termene de realizare precise și instituții responsabile.

De-a lungul deceniilor, multe națiuni importante au traversat crize ale sistemului sportiv, rezultatele la marile competiții nefiind pe măsura așteptărilor. Franța este un exemplu grăitor, în acest sens. În anii ’70 și 80, rezultatele sportivilor francezi la Jocurile Olimpice și la diverse competiții mondiale au fost tare modeste, aceștia fiind depășiți clar de reprezentanții unor națiuni cu mult mai mici și care nu aveau sisteme economice performante care să susțină investițiile necesare performanței sportive. Răspunsul la acestă criză a fost elaborarea unor politici dedicate sportului de masă și de integrare socială prin sport a copiilor proveniți din zonele defavorizate și din cartierele de francezi de data recentă (faimoasele banlieu). Rezultatele acestor politici au fost exemplare, Franța devenind încă de la sfârșitul mileniului al doilea una dintre puterile sportului mondial.

Poate că exemplul Franței ne va inspira încă o dată, așa cum s-a întâmplat de atâtea ori în ultimele două secole. Visez o politică publică dedicată sportului care să împiedice risipa de oameni, risipa de energie și risipa de talent. Dar cea mai dureroasă dintre toate este risipa de oameni. Salvarea prin sport a sutelor de mii de tineri din cartierele mărginașe, din ghetouri și din sate izolate de lume, ignorați de toți și fără niciun orizont, este posibilă. Iar cu ajutorul sportului s-ar rezolva și o altă mare slăbiciune a societății noastre, și anume educația. Francezii ne-au arătat că miracolul este posibil, să-l urmăm.

Legendă: Albert Saritov, fotografie preluată de pe site-ul COSR

Daniel Rucareanu

Editor RFH Sport & Management

1 Comment

  1. Neagu Costinel spune:

    După 90″ am devenit o țară de consum, obisnuindu-ne să nu mai producem nimic, doar să importăm, din păcate am ajuns să importăm și sportivi ceea ce nu este normal, cu copii români ce facem? Un sportiv naturalizat implică cheltuieli, de ce să nu investim în sportivi români să îi motivam financiar și or să apară și rezultatele! Din păcate de multe ori banii destinați copiilor se pierd pe drumul spre sportivi,.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Warning: Cannot modify header information - headers already sent by (output started at /home4/r65778psih/rfhsport.ro/wp-includes/formatting.php:5759) in /home4/r65778psih/rfhsport.ro/wp-content/plugins/send-pdf-for-contact-form-7/classes/send-pdf.php on line 1420