Monica Iagăr: Educația face diferența între un sistem performant și unul eșuat. Investiți în educație dacă vreți să mai avem sport de performanță.

În istoria sportului românesc, atletismul ocupă un loc privilegiat. Este a treia disciplină olimpică, după numărul de medalii. Duse sunt marile performanțe ale atletelor noastre din anii perioada 1960-2004. Criza sportului românesc pare a fi una totală. Atletismul autohton nu putea scăpa neatins de acest val, era inevitabil. Numărul tot mai mic de copii din țară, sistemul de finanțare, statutul precar al sportului în școală și infrastructura sportivă învechită sunt câteva dintre marile probleme cărora sportul trebuie să le facă față în această perioadă. Despre toate acestea, și multe altele, vom discuta cu Monica Iagăr, campioana europeana si detinatoarea recordului national la săritura în înălțime. 

Care este prima amintire legată de sport pe care o aveți? Ce vârstă aveați în acel moment?

Aveam 7 ani si imi amintesc ca se organiza o selectie la sala de gimnastica. La vremea respectiva visam sa fiu o „Nadia”. Cine nu si-ar fi dorit sa se identifice cu performantele si personalitatea Nadiei. Apoi dupa consultari la nivelul profesorilor de la CSS Sighet au stabilit ca pot face atletism si handbal. Datorita staturii au concluzionat ca este recomandat sa practic aceste sporturi. Desi pe fisa de selectie am fost indrumata catre atletism, m-au legitimat si la handbal, pentru a-mi pune in valoare talia.

Ați practicat și un alt sport, în afară de atletism?

E mult spus am practicat, dar am fost legitimata si am avut cateva prezente la meciurile de handbal. Ma avantaja talia si intram din cand in cand pe teren. A fost o experienta interesanta, dar nu era chemarea mea, chiar daca orice forma de miscare imi starnea interesul. Handbalul nu avea acel „ceva” pentru mine. Cine a facut sport de performanta stie la ce ma refer.

Când ați simțit că vreți să vă dedicați atletismului?

Nu am simtit de mica, devreme, a fost mai degraba o alegere graduala, rationala, pe masura de am simtit ca pot fi buna, ca pot face cariera in acest sport, ca pot sa castig bani din ceea ce fac si ca pot deveni independenta din punct de vedere financiar. Apoi am acordat mai mult timp pregatirii, am luat lucrurile in serios, am vazut perspectivele pe care mi le poate oferi acest sport si am obtinut si rezultate. As spune ca prin 1993 am inceput sa tratez lucruile cu maxima seriozitate si implicare, gasindu-mi drumul in atletism.

Care este momentul din cariera sportivă pe care nu îl veți uita niciodată?

In cariera unui sportiv de performanta exista o inlantuire de momente memorabile, pentru ca marile realizari se obtin bazandu-se pe experiente anterioare. Nimic nu este intamplator, adica nu este vorba despre un moment si „Gata!”. Am avut o cariera plina de momente memorabile, dar daca tot trebuie sa aleg cateva de neuitat, as mentiona primul titlu national si apoi primul titlu european. Cand ajungi la un asemenea nivel satisfactia este maxima, intelegi ca nu ai muncit degeaba, ca totul are un rost si toate eforturile din spare capata un sens. Din momentul obtinerii primului titlu european mi s-au deschis toate drumurile, am cunoscut cu adevarat satisfactia si notorietatea pe care le cauta orice sportiv care isi doreste cu adevarat ceva de la cariera.

Care este atletul român admirat? Dar atletul străin pe care îl admirați cel mai mult?

Viorica Viscopoleanu, antrenoarea mea, imi va ramane mereu la inima. O admir enorm, atat pentru ceea ce insemna pentru atletismul romanesc, cat si pentru ceea ce a facut pentru mine, pentru modul in care mi-a ghidat pasii in cariera. Multipla campioana balcanica, europeana, mondiala si campioana olimpica la Jocurile Olimpice din Mexic (1968), ca sportiv a doborat numeroase recorduri, cel mondial la saritura in lungime, chiar la Jocurile Olimpice. De afara, mi-a placut Heike Henkel, multipla campioana europeana, mondiala si olimpica la saritura in inaltime.

Care este sportivul român pe care îl admirați cel mai mult? Dar sportivul străin preferat?

Nu as putea spune ca am preferati. Apreciez tot ceea ce inseamna miscare sportiva, nu sunt fanatica, admir munca si implicarea din spatele rezultatelor sportivilor, ceea ce ma face sa am o abordare mai echilibrata, mai rationala, bazata pe respect si stima pentru valorile care stau la originea reusitelor.

***

Care sunt diferențele dintre sportul românesc și cel internațional? Dar dintre atletismul românesc și cel internațional?

Pe primul loc as pune educatia. Educatia face diferenta intre ceea ce este la noi si ceea ce regasesti „afara”. Si ei au minusuri si noi avem atuuri, dar diferenta se face la nivel de educatie. De aici porneste tot ceea ce tine de management, planificare, organizare, pregatire specifica. In Romania lucrurile sunt departe de fagasul normal. Nu avem o baza in spate, pierdem prea repede din vedere scopul pentru care facem anumite lucruri, uitam scopul pentru care demaram proiecte, ne pierdem in detalii nesemnificative, amestecam aspecte importante, multi au impresia ca se pricep la toate si nu reusesc sa realizeze mai nimic. Este o meteahna a sportului romanesc care implicit afecteaza si atletismul.

Care sunt cauzele decăderii acestei discipline sportive în România? Ce s-a întâmplat cu atletismul românesc?

Meritocratia. Toti vor cate ceva, dar fara sa ofere ceva sau sa obtina vreun rezultat. Sunt multe de vorbit pe acest subiect. Pe scurt, daca nu ne implicam cu adevarat, nici nu vom mai avea vreodata rezultate. Cu 2-3 participanti la o competitie precum campionatul national nu ai cum sa mai obtii rezultate. Ani de zile nimeni nu s-a preocupat de nimic, toti au lasat lucruile sa mearga in virtutea inertiei, crezand ca se vor aseza de la sine sau neinteresandu-i soarta atletismului. Astfel am ajuns ceea ce suntem azi, nimic pe harta mondiala, locurile 6, 9, 10 si asa mai departe…

Ce se întâmplă cu săritorii români în înălțime? Este dureros să știi că această probă atletică, care a dat mari campioni precum doamna Iolanda Balaș – Soter, Alina Astafei, Sorin Matei, Oana Pantelimon și dumneavoastră, este practic dispărută de pe radarul marii performanțe.

Dureros sau nu acesta este adevarul si trebuie sa il acceptam. Asa cum am mai spus, era de asteptat sa ajungem aici, iar doar lamendandu-ne nu vom schimba oricum nimic.

Vine cineva din urmă, există vreo săritoare în înălțime promițătoare?

Nu, din pacate. Trist, dar aceasta este realitatea. Nu vine nimic din urma.

Și acum o curiozitate de om pasionat de recorduri: Cât timp credeți că va mai rezista recordul național la săritura în înălțime fete, de 2,02 m, stabilit de dumneavoastră în 1998, la Budapesta? Și cât va mai rezista recordul mondial, de 2,09 m, al Sfetkăi Kostadinova?

Recordul meu are 20 de ani. Sper ca nu va fi nevoie sa mai asteptam inca 20. Este greu de facut o predictie, totul tine de sportivii care vin din urma si de metodologia de lucru. Recordul mondial, la fel are niste ani buni. Pe plan international mai sunt cateva saritoare care ar putea atinge acasta inaltime de 2.09. Vedem…

Daca ați avea putere decizională la nivelul Federației Române de Atletism, care ar fi primele trei măsuri pe care le-ați lua pentru a revitaliza acest sport? Cum poate fi trezit la viață acest sport cu o tradiție și reușite prestigioase?

In primul rand, as trimite antrenorii la perfectionare in strainatate. Este important ca cei care formeaza si pregatesc sportivii sa fie conectati cu metode moderne si actualizate de antrenament, sa faca schimb de experienta, sa aiba acces la noutati din domeniu. Desigur, pe cei care isi manifesta si interesul si deschiderea pentru astfel de experiente. Chiar avem nevoie de antrenori, cu viziune pe termen lung, cu pasiune si chef de munca, care sa se ingrijeasca de juniorii pe care ii avem. Avem copii buni, dar multi se pierd pe drum.

Apoi, as lupta pentru visul doamnei Balas, acela de a oferi atletismului romanesc un stadion competitiv, performant, modern, de care tinerii sportivi sa se simta atrasi. De asemenea, as urma exemplul inotului si as face orice sa organizam in Romania o competitie internationala majora, astfel incat sa trezim interesul sportivilor, dar si publicului pentru acest sport. Avem nevoie ca parintii sa isi aduca copiii la sport, sa descopere farmecul atletismului si sa ii sustina pe acest drum. O alta masura pe care as lua-o, ar fi introducerea cantonamentelor centralizate, asa cum se intampla in canotaj, de exemplu. Fara o organizare buna de acest gen, nu avem cum sa obtinem rezultate.

Cât de important este aspectul mental în evoluția unui sportiv de performanță și de ce credeți că în România această element din formarea unui sportiv este cu desăvârșire ignorat, mai ales în cazul copiilor și juniorilor?

Formarea mentala este obligatorie pe drumul performantei sportive. Unii sportivi o au, altii inteleg importanta ei, iar altii nu o accepta. Pregatirea mentala inseamna 30% din sfera performantei. Cine va intelege asta va fi 100% pregatit pentru performanta. Mentalul este este un aspect determinant in obtinerea performantei. Multi sportivi nu inteleg utilitatea pregatirii mentale tot din cauza unei educatii sportive precare. Asa cum spuneam anterior, educatia ne diferentieaza de cei de „afara”.

Ați fost la un moment dat președinte al CS Dinamo, în 2016, dacă îmi amintesc bine. Cum a fost acea perioadă, care au fost provocările pe care le-ați întâmpinat?

Pot spune ca nu am avut provocari majore, chiar stiam ce implicatii si atributii implica pozitia de manager, mai ales intr-un club precum Dinamo. Consider ca am facut multe intr-un timp atat de scurt …dar nu poti lucra cu sabia deasupra capului tot timpul.

Care este învățătura de baza pe care v-a oferit-o sportul?

Sa nu renunt niciodata, sa fiu consecventa si sa fac totul pentru a-mi atinge obiectivele.

Foto: www.gsp.ro

Editor RFHSPORT Daniel Rucareanu