Alexandra Badea a fost convocată de urgență la echipa națională
5 decembrie 2021
Să fie handbal…și a fost handbal
23 decembrie 2021

Emil Hossu-Longin: Sportul românesc este guvernat de dezinteres, legi proaste și conduceri cel puțin ridicole. Se impune un restart!

A crescut într-o familie de jurnaliști celebri. Tatăl său a fost un  cunoscut jurnalist al anilor ‘70-‘90 și autor al unor apreciate volume de reportaje, iar mama sa este unul dintre marii realizatori ai Televiziunii Române, creatoare a extraordinarului serial dedicat sistemului de represiune politică din epoca comunistă –  Memorialul durerii. Alegerea unei cariere în jurnalism a venit natural. De aproape 30 de ani, Emil Hossu – Longin este jurnalist sportiv la Televiziunea Română. Pentru câțiva ani a fost chiar director al Departamentului de Sport.

Care este prima amintire legată de sport pe care o aveți?

Foarte clar imi amintesc meciurile de fotbal transmise de TVR de la Campionatul Mondial din 1978. Aveam 10 ani și de atunci am devenit un mare admirator al Olandei fotbalistice. În aceeași vară am ajuns și pe un teren, dar de rugby, în Complexul Sportiv ”Steaua”, unde am fost dus de tatăl meu, fost rugbist și jurnalist de sport.

Care a fost prima competiție sportivă la care ați asistat?

La trei ani distanță de fotbalul descoperit la televizor am ajuns să văd Universiada de la București, tot cu tata de mână. Atletism, înot, baschet, a fost un regal sportiv pe care l-a găzduit România. Am fost în sală la meciul de baschet SUA-URSS, finala competiției, iar momentele din ultimele minute, în care spectatorii strigau și aplaudau pentru americani,  iar la tribuna oficială era o atmosferă de gheață, le țin minte cu acuratețe.

Ați practicat vreun sport?

Tata a ținut neapărat să joc rugby și așa am ajuns la Steaua. Stăteam în Drumul Taberei, era alegerea la îndemână. Am și acum diplomele din competițiile la care am participat. Am fost coleg cu Daniel Boldor, el a făcut carieră. Mi-a plăcut, aveam ambiție, dar nu stăteam bine deloc la capitolul fizic. La 14 ani de-abia măsuram 1,50 m, eram subțire, în primul an de liceu am abandonat. În paralel, am avut noroc pentru că la Școala Generală nr. 150, la care învățam, a apărut un proiect sportiv special, legat de baschet. Aveam o sală bună, antrenori de la Progresul, făceam 6 ore de sport pe săptămână. Mi-a plăcut la nebunie, n-aveam stofă de profesionist, am mai jucat în liceu, în ”Caragiale”, dar pasiunea a rămas intactă și după 40 de ani.  

Când și de ce ați renunțat să-l mai practicați?

La 15 ani am renunțat la rugby, după ce am încercat și la CSS Triumf, la doamna Mariana Lucescu. Eram firav, mă tăvăleau colegii și adversarii, după antrenamente și meciuri veneam acasă ca de pe front. Mama avea lacrimi în ochi, tata îmi spunea să merg mai departe, că așa e sportul. N-a fost, deci, greu să renunț.

Ce părere au avut părinții despre alegerea făcută?

Tata a fost foarte supărat, dar m-a înțeles, mama era fericită.  

***

Ați participat, în calitate de jurnalist trimis de TVR, la câteva mari competiții sportive, ultima dintre acestea fiind Jocurile Olimpice de la Tokyo. Ați comentat multe meciuri ale echipei naționale de fotbal. Ați cunoscut mari jurnaliști de sport, precum Cristian Țopescu, Ioan Chirilă, Ion Cupen, Dumitru Graur, Emil Grădinescu ș.a.

Când ați început să lucrați în presa sportivă și în ce instituție de presă? Cum de ați ales presa sportivă?

Mi-am dorit de mic să devin jurnalist de sport. Tata a început cu presa sportivă, era firesc să îl urmez. Nu s-a pus niciodată problema, în familia mea, ca eu să fac altceva înafară de ziaristică. De când am intrat în TVR, în mai 1990, ca asistent de imagine, m-am pregătit pentru asta. Am abandonat Hidrotehnica în anul 4 pentru Facultatea de Jurnalism. Am învățat cu o plăcere nebună, am devenit reporter, am făcut pasul către jurnalism de televiziune în 1993 și mi-am pus în cap să intru la Sport. Am dat două concursuri, nu le-am luat, am fost foarte dezamăgit, prin 1996 îmi cam luasem gândul că pot reuși. Făceam reportaje și anchete, emisiuni în direct la Departamentul Social din TVR, condus de Emanuel Isopescu, mă canalizasem pe altceva. Mai treceam pe la băieții de la Sport să aflu rezultatele din NBA, mai schimbam o vorbă cu ei, dar nu mai mult de-atât. În noiembrie 1997 am primit un telefon de la Andi Vilara, pe numărul fratelui meu, că pe-al meu nu-l avea. Erau două posturi interne disponibile în redacție. ”Mai ești interesat să fii jurnalist de sport?”, m-a întrebat. Pe 1 decembrie mi s-a îndeplinit visul. Andi e omul care mi-a schimbat viața, e al treilea părinte al meu.

Care este modelul dumneavoastră de jurnalist sportiv? V-a inspirat cineva din presa sportivă de la noi/din străinătate? Prin ce anume?

Am ”devorat” presă sportivă, am citit de zeci de ori cărțile lui Ioan Chirilă, aveam casete audio cu comentariile lui Cristian Țopescu. M-am inspirat din toate direcțiile, după 1990, am avut parte și de o generație tânără extraordinară de ziariști, am ”ucenicit”  pe lângă Andi Vilara, Ovidiu Drăgan, Octavian Țopa, Emil Grădinescu, Teodor Hossu-Longin, fratele meu, care era într-o redacție extraordinară la ”Ziua”, îmi ascult toți colegii care comentează, mereu am de învățat câte ceva. Din exterior, am o mare admirație pentru comentatorii americani, excepționali. Fie că e vorba de fotbal american, baschet sau hochei. Mi-a plăcut enorm Ahmad Rashad, omul care a reușit să devină prieten cu Michael Jordan, mi-e drag să-l ascult pe Joe Buck la meciurile din NFL.

Care sunt calitățile pe care trebuie să le aibă un bun jurnalist sportiv?

Să stăpânească foarte bine caracteristicile esențiale ale meseriei, să fie corect și echidistant, implicat și pasionat, să iubească sportul și să respecte sportivii. Să sune, să afle, să verifice, să nu fie comod. Să se inspire de la cei consacrați, să aibă atenția deschisă la maxim în orice moment, să comunice. Să știe să fie discret, ca sportivii să aibă încredere în el, să fie condescendent cu protagoniștii fenomenului și critic cu conducătorii lui.

Care a fost prima transmisiune pe care ați făcut-o? Care a fost evenimentul sportiv la care ați participat pe care vi-l veți aminti toată viața?

Am debutat la o mare competiție, Campionatul Mondial de baschet din 1998, am comentat alături de Vlad Enăchescu faza finală a turneului găzduit de Atena. Aveam 30 de ani, am debutat târziu, dar am făcut-o după ce am acumulat enorm. Cel mai drag eveniment la care am fost parte e, fără discuție, Europeanul de fotbal pentru tineret din 2019. Am comentat, de la fața locului, două finale de Campionat Mondial de fotbal, una de EURO, trei finale de turneu olimpic de hochei pe gheață, una de baschet, două All Star Game NBA, am fost în bazin la Londra, comentând cursele lui Michael Phelps. Toate au pălit, din punct de vedere emoțional, în fața meciurilor jucate de Ianis Hagi, Pușcaș, Cicâldău, Coman și ceilalți băieți extraordinari în Italia. A fost memorabil și cred că imaginile de la meciul cu Germania, alături de Marian Olaianos, sunt argumente suficiente. Au fost, probabil, meciurile cele mai intense ale fotbalului românesc după cele de la EURO 2000. Am fost și acolo, dar bucurie mai mare decât la partida România-Anglia, de la Cesena, eu n-am văzut. Am urlat ca doi nebuni, eu și Marian, era o senzație nebănuită, pentru ca nu aveam nicio așteptare la plecarea din țară. Pe de altă parte, cea mai puternică impresie mi-a lăsat-o Superbowl 2011, de la Dallas, ceva absolut uluitor, cred că e cel mai tare eveniment sportiv de pe planetă.

”Generația copy/paste”, apărută in zilele noastre , favorizată de internet, depersonalizează profesia de jurnalist

Cum s-a schimbat jurnalismul sportiv în anii scurși de la debutul în presă și până astăzi?

A câștigat foarte mult în viteza de propagare a informației. Cine nu s-a adaptat schimbărilor a pierdut teren. A trebuit să facă față unei avalanșe de transmisiuni, multe canale de sport și acces direct la marile și micile competiții. A pierdut hărtia și a intrat ca buldozerul contentul video. A dispărut, cred, în meseria asta, bucuria de a descoperi, de a da informația în premieră, de a-ți face relații și de a produce subiecte. A apărut multă superficialitate, care a egalizat, la prima vedere, valorile. Netul, telefoanele smart, rețelele sociale, au ajutat enorm sportul, dar au micșorat importanța jurnalistului. A apărut ”generația copy/paste”, favorizată de internet, care depersonalizează meseria. Orice băiat pasionat de sport și priceput în ale tehnologiei poate crede că e ușor să fii jurnalist. Asculți ce se spune la televizor, transcrii, te uiți pe instagram și pe facebook la ce au postat oameni din fenomen și ai făcut știri. Dar scrii stadionul ”Ilie Dobrin”, ”foste glorii ale clubului” și alte asemenea. Nu mă regăsesc în presa sportivă de azi, dar e posibil să fiu eu neadaptat.

***

TVR a avut, până la apariția televiziunilor de specialitate (de sport, de știri, de film, de divertisment etc), unele dintre cele mai bune programe și redactori de mare calitate. În ultimii ani, din păcate, TVR nu mai este furnizorul de informații și de emisiuni de altădată. În materie de transmisiuni sportive, televiziunea publică a perdut pariul. Nici măcar măcar marile competiții nu mai sunt transmise exclusiv de postul din Strada Emil Pangrati. Senzația pe care ți-o lasă multe dintre emisiunile TVR este aceea de învechire, iar jurnaliștii îți lasă impresia că sunt resemnați.

Pentru a redeveni instituția de televiziune etalon pentru societatea noastră, TVR are nevoie de o lege bună, o lege compatibilă cu vremurile acestea

Ce s-a întâmplat cu Departamentul de Sport al TVR? Cum de s-a ajuns în situația de față, deloc roză din punctul de vedere al unui privitor neutru, în care nici măcar meciurile echipelor naționale de fotbal și de handbal nu mai sunt transmise de postul național?

TVR a pierdut competiții sportive pe piața liberă, în fața ofertelor cel puțin egale din punct de vedere financiar ale televiziunilor de sport sau ale puternicelor televiziuni comerciale. Sunt companii care au o mai mare disponibilitate economică, alte posibilități  de a recupera sumele, cash flow diferit etc. Pe lângă asta, TVR a fost sărăcită și îndatorată de câteva conduceri dezastruoase, iar bonitatea companiei a scăzut considerabil, un mare dezavantaj pe o piață din ce în ce mai concurențială. Până în 2015, TVR a avut toate competițiile majore, dar nu a mai putut oferi garanții bancare pentru următoarele și a pierdut EURO 2016. A fost prima mare competiție pierdută în detrimentul unui competitor, dar cu largul concurs al CNA. TVR a ratat achiziționarea de competiții sportive din cauza unor absurdități legislative, care o încorsetează. De exemplu, TVR plătește TVA pe o competiție și nu poate deduce suma. De 4 ani, de când e bugetară, TVR nu mai poate plăti în avans pentru un eveniment sportiv, pentru că nu o lasă legea. Cum să te poți angaja să cumperi Mondialul din 2026, de exemplu, când vânzătorul te obligă să plătești eșalonat, de la semnarea contractului până la startul competiției, iar tu nu poți din punct de vedere legal? TVR a pierdut poziția dominantă pentru că oamenii care au condus Departamentul Sport și instituția nu au avut inspirația, în anii 2000, să deschidă un canal de sport, având în portofoliu cam tot ceea ce era bun în materie de competiții sportive. TVR avea drepturi tv, infrastructură, logistică, oameni. Toate televiziunile-servicii publice din Europa au așa ceva. Noi am avut oameni în conducerea EBU care știau ce se petrece în Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, care vedeau cum organizațiile surori ale TVR din aceste țări deschid canale de sport și nu au făcut nimic. Să nu uităm și momentul din februarie 2007 când un lanț de erori, forțate sau nu, și un titular de contract rău intenționat au făcut ca TVR să piardă meciurile din Liga 1. Nimeni n-a pățit nimic, un numitor comun al tuturor momentelor dramatice care au adus pagube instituției.

De ce are nevoie TVR pentru a redeveni instituția de televiziune etalon pentru societatea noastră? Folosesc cuvântul etalon având în minte modelele reprezentate de televiziunile publice din Marea Britanie, Franța, Italia, Spania etc. Aceste televiziuni chiar impun standardul de calitate.

TVR are nevoie de o lege bună, o lege compatibilă cu vremurile astea. Nu poți administra o televiziune în anii 2020 cu o lege concepută în 1993, pe vremea când se filma cu SVHS și se făcea grafică pe cartoane, de niște oameni care habar n-aveau că vor apărea concurenți puternici, bogați, flexibili. E absurd să crezi că un domeniu care a crescut exponențial, aproape magic, așa cum e televiziunea, se poate conduce cu niște principii din epoca ”alb-negru” sau ”parțial color”. TVR mai are nevoie de un plan de redresare profesionist și de câțiva ani de stabilitate la nivel de conducere. Dacă toate televiziunile foste de stat din Europa de Est funcționează foarte bine, au stabilitate financiară, competiții și programe de top și sunt în Top 5 audiențe, e clar că la noi e problema.

Nu considerați că apariția atâtor televiziuni de sport, care livrează permanent către public transmisiuni sportive și emisiuni de analize, va conduce la saturație? Sportul pare a funcționa într-un balon care se tot umflă și despre care nu știm cât este de rezistent.

Câtuși de puțin. Este excelent că aceste televiziuni livrează, la costuri ridicole, cele mai importante competiții sportive ale planetei. Românii sunt norocoși că pot vedea, cu 15-20 de euro lunar, la calitate HD, fotbal din Top 5 campionate, Champions League, handbal european, Formula 1, tenis. În Anglia, Franța, Spania, Germania, Italia, pentru astea omul plătește de 30 de ori mai mult.

Fără banii televiziunilor fotbalul românesc ar fi sub pământ

Cât de etic este să plătești zeci de milioane de euro pentru transmisiuni dintr-un campionat de fotbal care nu furnizează calitate și nu oferă bucuria performanței?

În domeniul ăsta nu funcționează etica. E doar piața. Fotbalul intern nu are egal în materie de audiență, nu există derbi european care să se apropie, ca audiență de un meci bun, nu derbi, din Liga 1. Nu se face mecenat în acest contract, companiile plătesc pentru că e un produs care stârnește pasiuni și aduce privitori. Chiar dacă nivelul fotbalului autohton a scăzut, interesul e foarte mare. Iar televiziunile de sport au menținut financiar acest produs. Fără banii lor fotbalul era sub pământ.

Sportul românesc pentru politicieni n-a fost și nu este o prioritate, devenind oglinda actualei societăți

Performanțele echipei noastre olimpice sunt cunoscute de toată lumea – nu au fost deloc grozave. Jocurile Olimpice de anul acesta au confirmat declinul sportului nostru. Echipele noastre de fotbal părăsesc competițiile înainte ca acestea să înceapă cu adevărat. Echipa națională de fotbal ratează turneu final după turneu final. Echipa națională de handbal feminin „respiră” tot mai greu în competițiile importante. Viitorul chiar nu sună bine.

Care sunt cauzele regresului tot mai accentuat al sportului românesc?

Sportul a ajuns oglinda societății. A mers, din inerție și din ambiția campionilor și a antrenorilor lor, aproape 20 de ani după Revoluție, apoi s-a aliniat lumii în care trăim. Dezinteres, legi proaste, conduceri cel puțin ridicole la MTS, lipsa infrastructurii și a unui plan coerent de dezvoltare, absența unor conducători exponențiali sau a unora dedicați sportului. Sportul, pentru politicieni, n-a fost o prioritate și nu este.

Ce personaje din lumea sportului vă displac cel mai mult?

Îmi displac cei care urăsc și înjură sportivii români, complexații care aruncă cu pietre în Simona Halep, în Hagi și în toți campionii care ne fac cunoscuți în lumea asta. Îmi displac cei care conduc cluburile din Liga 1, patroni și conducători, care nu plătesc salariile și contractele pe care ei le-au semnat, cei care bagă cluburile în insolvență pentru că au fost ei niște manageri catastrofali. Îmi displac, cu câteva excepții, arbitrii din fotbal și din baschet, niște întreținuți ai sportului, care disprețuiesc tocmai oamenii care le plătesc salariile. Îmi displac ipocriții totali de la FIFA și de la UEFA, care au confiscat acest sport mondial și care-l gestionează tocmai în detrimentul fanilor.   

Cum considerați că ar putea fi îmbunătățit fotbalul românesc? Dar sportul românesc? Enumerați 3 măsuri care ar trebui adoptate de FRF/ LPF și MTS/COSR.

În primul rând trebuie ca organizatorii competițiilor să asigure salariile jucătorilor, să le scoată de la cheremul unui patron afon sau din apanajul unui conducător corupt. În primul rând în fotbal. Apoi trebuie reglementată clar implicarea finanțelor locale, să știm, o dată pentru totdeauna, ce poate plăti o primărie, cum poate da bani sportului, până unde se întinde influența unui primar într-o competiție. Și cred că trebuie să definim care sunt sporturile care ne interesează și în care merită să investim bani. Avem un buget, nu ne permitem să-l risipim, e just să-l direcționăm către sporturile prioritare. Care sunt ele? Asta trebuie să decidem.

Într-o lume a sportului tot mai dependentă de bani și de progresul medical, mai pot fi întâlnite emoția și bucuria copilărească a jocului?

Foarte rar și foarte greu. Poate în sportul școlar și universitar din Statele Unite.

Care este învățătura principală pe care ți-o poate oferi sportul?

Că efortul, durerea, dedicarea și pasiunea au o finalitate. Că nimic nu vine fără pregătire. Că pilele, pupatul în dos, compromisul, fățărnicia și impostura nu înving în niciun context. ”Să te antrenezi ca și cum n-ai câștigat vreodată, să joci ca și cum n-ai pierdut niciodată”. A spus-o și a demonstrat-o Michael Jordan. Așa se face în sport, așa nu se face în politică.

***

În anii ’90, baschetul american era transmis de TVR. Pe noi, adolescenții de altădată, ne atrăgeau spectacolul din sălile de sport americane, cât și comentariile atât de speciale (presărate cu hiperbole și superlative) ale lui Bogdan Stănculescu. Dream Team-ul din 1992 a apropiat zeci mii de copii din România de baschet. Michael Jordan era starul acelei echipe fabuloase. Prestațiile sale de la Chicago Bulls l-au impus drept unul dintre cei mai mari sportivi ai planetei.

Documentarul „The Last Dance”, produs de Netflix în primăvara anului trecut, l-a oferit pe MJ și noilor generații, formate din tineri care au o tot mai slabă percepție a trecutului. Aproape simultan a apărut și volumul dumneavoastră –Air Majesty. Michael Jordan – dedicat marelui sportiv american. Ajunși în acest punct al dialogului nostru, aș dori să vă pun câteva întrebări despre această carte.

Când v-a venit ideea scrierii acestei cărți?

M-am îndrăgostit, iremediabil, de Jordan, la începutul anilor ’90, l-am urmărit îndeaproape, cât se putea, din România, în acea perioadă. Am citit câteva cărți despre el și mi-a venit ideea de a scrie. Mi-au plăcut întotdeauna biografiile oamenilor de mare succes, am observat că în România nu există o cultură de acest tip și am zis că n-ar fi o idee rea. Plus că mi se pare firesc să existe o asemenea biografie, fiind vorba de, probabil, cel mai mare sportiv din istorie. A fost, cu siguranță, o ambiție personală, nu am plecat la drum cu ideea că va deveni un ”best seller”. La noi se acceptă mult mai bine Nuțu Cămătaru. Dar mi-am impus să ofer o carte cuprinzătoare celor care vor să afle mai mult despre Michael.

Cât timp ați dedicat documentării și elaborării acestui volum impresionant prin dimensiuni și cantitatea de informații adunate și filtrate?

Documentarea a durat 15 ani și a cuprins zeci de cărți, mii de articole din colecțiile cotidianelor Chicago Tribune, New York Times și Washington Post, sute de alte articole de pe site-uri dedicate, sute de meciuri și compilații video, casete video și filme documentare. Volumul de informații a fost imens, mai ales după apariția serialului ”Last Dance”, pentru că a declanșat un val uriaș de reacții, de amintiri, de dezvăluri. Redactarea a fost de aproape un an, zi de zi, noapte de noapte. Sunt foarte mândru de ceea ce a ieșit, cu ajutorul echipei Publisol. E prima ”smart book” din România, cu coduri QR care oferă acces video direct la evenimentele descrise în carte.  

De ce cărțile de sport nu se mai bucură de apreciere în România? Când s-a pierdut contactul cu publicul de cititori?

Pentru că avem, cu câteva excepții, o mare lacună în acest domeniu. Nu s-au scris cărți despre campioni, nu deținem o literatură sportivă. Tot ceea ce a apărut a fost de mică circulație, o nișă. Nu avem cultura biografiilor sportive, poate și pentru că nu avem foarte mulți campioni care să poată deveni subiect de carte de succes.

Când vremurile o vor permite, veți face și un turneu de lansare?

Am încercat, am fost în câteva orașe, pregătesc mai multe pentru 2022, cred că e important să mergi cu cartea către cititor. E un volum cuprinzător, are peste 700 de pagini, nu e foarte simplu de citit, dar e o relatare complexă despre un sportiv excepțional, un om care a transformat în aur tot ceea ce a atins. Am reușit să vindem peste 3000 de exemplare, e foarte bine, mai scoatem un tiraj la anul.

Succes!

Daniel Rucareanu
Editor RFH Sports & Management

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.