Anca Păstrășcoiu, prima medaliată olimpică a natației românești: Înotul românesc are multe resurse, important este să le oferim tinerilor suportul si îndrumarea corectă pentru a reuși

Înotul românesc ne-a adus mari bucurii în trecut. Medalii olimpice, mondiale și europene au fost cucerite de înotătorii noștri în anii ’80, ’90 și la începutul mileniului trei. De înotătoare, într-o proporție covârșitoare. Cea care a obținut prima medalie olimpică, bronz în proba de 200 m spate, a fost Anca Pătrășcoiu. Evenimentul se petrecea în 1984, în cadrul Jocurilor Olimpice de la Los Angeles. Au urmat performanțele obținute de Noemi Lung, Beatrice Coadă Câșlaru, Diana Mocanu, Camelia Potec și Răzvan Florea. În paralel cu performanțele olimpice, au fost obținute și zeci de medalii la competițiile mondiale, europene și universitare. Carmen Bunaciu și Tamara Costache sunt alte două nume importante care au contribuit la dezvoltarea acestui sport la noi.

Pentru a vorbi despre începuturile perioadei de aur a înotului nostru, dar și despre perspectivele acestui sport în România, am invitat-o pe Anca Pătrășcoiu să ne povestească mai multe despre lumea natației românești.

Când și unde ați început sportul de performanță?

Povestea mea a început la Baia Mare, în 1976. Aveam 9 ani și am început, asa cum o fac majoritatea copiilor care practică înotul, cu un curs de inițiere. Pe vremea aceea, toți elevii din clasele I-IV din oraș urmau cursuri de inițiere. Acum, când rememorez începuturile mele, îmi dau seama câte s-au schimbat.

Ați practicat și alt sport în afară de înot?

Nu, înotul mi-a ocupat tot timpul…

Cum era programul de pregătire al unui sportiv de performanță în anii ’80? Cum decurgeau antrenamentele? Cât de diferite erau față de cele din zilele noastre?

În anii ’80 se mergea pe pregătirea în regim de cantonament, aveam două antrenamente în fiecare zi, doar miercuri și duminică câte unul. În cantonament aveam zile și cu câte trei antrenamente. Este adevărat că în același timp aveam un program special la școală care ne permitea să fim prezenți la cele 2 antrenamente zilnice. Comparativ cu acele vremuri, în zilele noastre este un lux să poți face 2 antrenamente pe zi, trebuie să faci tot felul de artificii legate de program. În viața sportivă am avut două perioade foarte diferite:

Pe prima, aș numi-o “Etapa Baia Mare”, unde l-am avut antrenor pe Gheorghe Dimeca, la dumnealui antrenamentele erau foarte lungi și nu se făcea o corelație între intensitate și volum. Toți făceam același antrenament indiferent de probele în care concuram mai bine. Despre comunicarea sportiv – antrenor nu se poate vorbi, și nici despre încredere; era mai degrabă o luptă. Sunt și azi antrenori care au adoptat o asemenea strategie: același fel de antrenament, același limbaj și un comportament dur față de sportivii lor.

Cea de-a doua etapă, “Etapa Dinamo”, cu antrenoarea Cristina Șopterian, unde antrenamentele erau mult diferite, mai puțin voluminoase, cu diferite zone de efort, cu pregătire fizică, cu discuții despre antrenament. Acolo si atunci am înțeles ce înseamnă echipa antrenor- sportiv. Pe  acest model am avut o colaborare foarte bună, timp de cinci ani, cu Octavian Postolache la clubul Contratimp, unde sportivii învață tehnica, sunt încurajați, motivați și îndrumați (și ei și părinții) cu răbdare spre performanță.

Cât de mult v-au ajutat competițiile școlare care se organizau în acei ani?

Am mers puțin la competiții școlare, am intrat în bazin, ne bucuram de orice concurs, era o ieșire din monotonia noastră.

La ce vârstă ați început să vă pregătiți cu lotul national?

Teoretic am intrat în lot la 12 ani, când am participat la Balcaniadă. Practic, lotul nu se întrunea decât foarte rar și pentru câteva zile, înaintea unor competiții. Pentru sportivii din lot pregătirea era susținută de federație, chiar dacă ea se efectua la club. Exista și o indemnizație lunară pentru sportivii care ajungeau la lotul național.

Când retrăiți momentele din vara lui 1984, ce sentimente vă încearcă?

Sentimentele sunt amestecate și nu bucuria primează, ci frustrarea. Am avut 10 zile de acomodare înainte de concurs, care pentru mine au fost un calvar, am făcut un tur al aparatelor din sala de forță, soldat cu o mare febră musculară generală. Nici vorba de îngustare sau intrare în formă, cred că în ultimă zi, la 200 m spate începea intrarea mea în formă. Târziu am realizat ce înseamnă medalia mea, bucuria firească de altfel a lipsit atunci, a fost doar un sentiment de ușurare că s-au terminat concursul și colaborarea mea cu antrenorul.

La Olimpiada de la Los Angeles aveați 16 ani și 10 luni. Erați, probabil, unul dintre cei mai tineri sportivi din delegația noastră. Cum v-ați stăpânit emoțiile în ziua finalei? Cluburile/loturile noastre ofereau suport psihologic pentru gestionarea momentelor încărcate de emoții, de tensiune?

Mereu mi-am dorit o medalie olimpică, asta a fost gândul care m-a făcut să continui pregătirea grea, concursul era binevenit, existau emoții care dispăreau pe block start, iar la Los Angeles atmosfera din tribune a fost extraordinară. Și da, am avut parte de pregătire psihologică.

V-ați calificat în finală cu al 7-lea timp, imediat după Carmen Bunaciu, cealaltă reprezentantă a României în finală. În cursa finală, desfășurată pe 4 august, ați încheiat pe locul 3, obținând prima medalie olimpică din istoria natației românești. Cum v-ați simțit în acele momente? Cum v-au privit colegii, știind că ați spart gheața pentru un sport olimpic important?

Atmosfera la Los Angeles era foarte bună în delegația României, am legat prietenii atunci care durează, ne susțineam și ne felicitam reciproc. Pentru colegii mei de club a fost un moment de bucurie, păcat că rămăseseră putini pe drumul performanței, apoi ne-am despărțit, eu am plecat la Dinamo.

Înainte de finala în cadrul căreia ați câștigat medalia de bronz, v-ați calificat și în finala la 100 de m spate, dar nu ați reușit să vă clasați pe podium. Ați terminat pe locul 7. Cât de greu v-a fost să gestionați o asemenea presiune?

A fost greu pentru că nu mă simțeam bine fizic, era lupta continuă cu antrenorul meu, dar ca sportiv de performanță încerci până reușești … eram la Jocurile Olimpice și am început în prima zi cu 400 mixt, unde nu m-am calificat în finală, deci după 100 spate eram pe drumul bun!

Cât de mult contează faptul că echipa olimpică din care faci parte performează foarte bine într-o competiție de o asemenea importanță? Se transmite o energie pozitivă de la sportiv la sportiv, se face un transfer de încredere?

Contează mult rezultatele bune ale echipei, se transmite energie tuturor, sunt impulsionați toți să își depășească limitele.

Care sunt diferențele dintre sistemul de organizare a sportului în anii ’80 și sistemul de organizare din zilele noastre?

Pot spune că sportul era mult mai bine susținut în anii 80, părinții mei au plătit un singur abonament la cursul de inițiere, după care am fost selecționata la grupa de performanță și cheltuielile erau suportate de club. Pe de altă parte, nu cred că era mai bine organizat atât timp cât fiecare antrenor făcea ce voia cu sportivii, lucru care se întâmplă și astăzi.

Câte bazine de înot performante existau în România anilor ’80?

Erau puține bazine în România acelor ani, dacă ne raportăm după standardele de azi. Nu erau 10, cred.

Care credeți că sunt șansele înotătorilor români calificați la Jocurile Olimpice de la Tokyo?

Avem sportivi talentați, care știu că la acest nivel contează toate aspectele pregătirii: fizică, specifică, psihologică, nutriție, refacere etc. Robert este la a doua ediție la J.O., știu că își dorește o medalie. Este greu, dar nu imposibil. Știu că Daniel Martin a avut o perioada mai grea, sper ca Europenele la care a participat să îi fi dat impulsul necesar să își implineasca obiectivele.

Recent, David Popovici a obținut și el calificarea la Olimpiadă. S-a calificat în proba de 100 m liber. Prin toate rezultatele obținute în ultima vreme, David se anunță o mare speranță. Ce impresie v-a făcut?

David este o promisiune a înotului nostru de mai mulți ani. Mă așteptam la aceste performanțe ale lui. Cred că ne va aduce multe bucurii.

Robert Glință si Daniel Martin sunt calificați în aceeași probă – 100 m spate. Există o tradiție românească în probele de spate?

Statistica spune că da.

Există o simetrie perfectă cu care se confruntă foștii mari înotători români. Toti cei 6 medaliați olimpici ai natației românești: dupa obținerea rezultatelor de excepție, la o ediție a JO, nu au mai obținut rezultate similare la edițiile următoare ale JO. Cum vă explicați această evoluție a lucrurilor?

Aici ar fi mult de vorbit….de obicei după ce îți atingi telul, nu mai turezi așa tare motoarele, apoi mai vine și elementul vârstă, care la noi era destul de mica pentru marea performanță și mai trebuie sa te pregătești și pentru viața. Este greu și cu mentalitatea noastră romaneasca…sportivii romani de cele mai multe ori nu se bucura de tot sprijinul si indrumarea corecta in cariera si uneori acest aspect poate fi cauza sincopelor cu care se confrunta. Imi doresc ca cei care fac azi sport de mare performanță sa fie mai longevivi și mai încrezători în forțele propria și să nu se oprească după primul succes major. De altfel a crescut vârsta pentru obținerea performanței de top.

Cât de importantă este pregătirea psihologică în obținerea performanței în sport?

Pregătirea psihologică este foarte importanta, gândul este cel care pune totul în mișcare. Un sportiv motivat este un viitor sportiv de performanță. Părinții au o sarcină grea aici, să îi sprijine, să îi motiveze, să îi încurajeze, dar să nu pună presiune pe ei. Chiar doresc să ii sfătuiesc în acest sens și să aibă grijă ce antrenor aleg pentru copilul lor!

In ce proiecte sunteți implicată în prezent?

Din luna februarie a acestui an sunt antrenorul coordonator al clubului Aqualife, supraveghez activarea tuturor grupelor de performanță de la acest club.

Ce sfat le-ați da unor copii care vor să urmeze o carieră sportivă?

Copii, aveți încredere în voi, fiți perseverenți și aveți răbdare. Dacă faceți totul cu echilibru și pasiune, aveți toate șansele să vă atingeți visurile. Să fii sportiv de performanță este greu, dar este nemaipomenit când îți implinesti visurile.

Foto: arhiva personala Anca Patrascoiu

Daniel Rucareanu

Editor RFH Sports&Management