
Cei mari, vecinii și noi la Tokyo. Analiza rezultatelor obtinute la Jocurilor Olimpice – Tokyo 2020.
14 august 2021
Vara Bookster s-a incheiat!
31 august 2021A fost odată atletismul românesc…

Atletismul este unul dintre cele mai importante sporturi din istoria olimpismului nostru. În clasamentul istoric, atletismul ocupă locul trei, cu 34 de medalii, după gimnastică și canotaj. Iolanda Balaș Soter, Lia Manoliu, Mihaela Peneș, Viorica Viscopoleanu, Doina Melinte, Anișoara Cușmir – Stanciu, Maricica Puică, Paula Ivan, Gabriela Szabo și Constantina Diță sunt doamnele care au câștigat cele 11 medalii olimpice de aur ale atletismului. Sportul acesta pare a fi, în România, o afacere a doamnelor, palmaresul fiind un argument decisiv în acest sens: 33 din cele 34 medalii fiind câștigate de doamne; singurul intrus este Marius Oprea, care cucerit argintul la triplusalt în 2004. Dar toate acestea s-au întâmplat cândva, de mult, într-o epocă în care spiritul competitiv și conștiința că reprezinți o comunitate mai însemnau ceva pe meleagurile acestea.
Prezentul acestei discipine atât de importante pentru noi nu arată, din păcate, deloc bine. Făcând contabilitatea primară a prezenței atleților noștri la Tokyo, situația se prezintă așa: zece atleți calificați și două intrări în finală (Bianca Ghelber și Alexandru Novac). Cel mai bun loc – 6 – a fost ocupat de Bianca Ghelber, la aruncarea ciocanului. Novac, la aruncarea suliței, prezent la prima competiției olimpică din palmares, a fost lipsit complet de energie în finală, în contra spiritului care animă tinerii sportivi cu prilejul unei competiții atât de importante, terminând pe ultimul loc. În rest, locuri mediocre, departe, tare departe de orice performanță și de conștiința că sportivul vine dintr-o țară care are o istorie în acest sport. Cuvintele mari care se rostesc înaintea concursurilor nu mai valorează nici cât o ceapă degerată. Mai ales, subliniez asta, cuvintele fanteziste ale conducătorilor de federație. Suprarealismul, doamnelor și domnilor care conduceți această federație, a avut și are o însemnătate în literatură și în artele plastice, nu în organizarea și pregătirea sportivă.
Te întrebi, văzând degradarea acestui sport, dacă mai are cineva vreun interes să facă atletism de performanță. Mai dorește cineva să doboare vreun record? Mai vrea cineva să participe la acele concursuri atletice la care străluceau, cândva, Gabriela Szabo, Violeta Beclea Szekely, Paula Ivan, Doina Melinte, Ionela Târlea, Lidia Șimon, Constantina Diță etc? Mai tulbură pe cineva lecturarea pozițiilor ocupate de sportivii noștri la competițiile internaționale? Mai roade pe cineva rușinea de a fi lipsit de orice ambiție, de a refuza să te autodepășești și de a ceda lupta înainte de a o începe? Mai enervează pe cineva lipsa de orgoliu și de rușine în fața degradării pe care o observi la tine și la ai tăi?
Nu vreau să mă concentrez asupra prezentului cenușiu de astăzi, căci aș deveni o pradă ușoară depresiei. Nici nu vreau să idealizez trecutul, căci sunt multe de criticat și de explicat la el. Poate că cineva priceput și răbdător se va apleca, într-o bună zi, asupra acestei epoci și va găsi explicațiile istorice, economice și pe cele din sfera psihologiei maselor pentru dezastrul de astăzi din sportul românesc și, prin extensie, din societatea noastră. Indolența față de cei din timpul tău și indiferența față de moștenirea pe care o lași urmașilor merită studii speciale.
Eram mic, aveam cam 12-13 ani și le ascultam vorbind pe doamnele Lia Manoliu și Iolanda Balaș Soter. Era imediat după Revoluție. Se zbăteau să obțină finanțare pentru baza atletică de la Poiana Brașov. Cred că doamna Balaș făcuse potecă către Departamentul pentru Sport. Îmi amintesc acel reportaj al TVR din ziua finalizării lucrărilor și văd aievea chipul fericit al doamnei Iolanda Balaș. Parcă îl aud pe domnul Nicolae Mărășescu, aflat într-un studio de televiziune, explicând de ce este important ca cei mici să alerge. Îmi amintesc, cu claritate, inflexiunile vocii lui Andi Vilara, minunatul comentator al concursurilor atletice de acum 20-30 de ani. Toate astea, cum spuneam, s-au întâmplat de mult, într-o altă viață.
Foto: www.prosport.ro

Editor RFH Sports & Management