De ce nu avem sporturi de iarnă? România la Beijing 2022.

Iarna nu-i ca vara, a spus odată un președinte de țară. La fel stau lucrurile și în privința jocurilor olimpice, de vară și de iarnă. Chiar dacă sporturile olimpice de vară nu mai au, în cazul nostru, strălucirea de altădată, cele de iarnă nu au avut-o niciodată. Și este un caz ce trebuie analizat cu atenție, fără patimă, pentru a înțelege cum de este posibil un asemenea decalaj valoric între sportivii români implicați în sporturile de vară și cei care practică sporturi de iarnă. Cum de este posibil ca România, cu munții și stațiunile ei montane de tradiție, sa nu fie capabilă să producă nu campioni, ci sportivi decenți în sporturile de iarnă?

Voi schița mai jos câteva explicații pentru acest retard competitional.

1.Sporturile de iarnă sunt extrem de costisitoare, acestea putând fi practicate exclusiv de copii și tineri ce provin din familii cu o situație financiară bună.

De mai bine de 20 de ani, reprezentanții clasei de mijloc din țara noastră investesc sume considerabile pentru a practica sporturi de iarnă. Schi alpin, în primul rând. Practică aceste sporturi în stațiunile noastre sau iau drumul Alpilor austrieci. La un calcul sumar, făcut pe colțul mesei, putem spune că este vorba de câteva zeci de mii, dacă nu cumva de un număr mai mare, de oameni care își petrec, an de an, concediul de iarnă în stațiuni care oferă un condiții dintre cele mai bune. Până în acest moment, niciun reprezentant al acestui grup social nu a ieșit din linie, nu a rupt ritmul.

2. Sportul de performanță, în România, nu este domeniul în care excelează reprezentanții clasei de mijloc și ai păturii înstărite. Sună brutal, dar statistica demonstrează acest adevăr. Simona Halep, Sorana Cîrstea și alți câțiva sunt excepții care confirmă regula. Performanța în sport cere, să o spunem simplist, sacrificii mari, chiar uriașe, pe care copiii din familii “bune” nu sunt dispuși să le facă. Sau nu sunt lăsați să le facă. Mulți dintre acești copii norocoși care sunt îndrumați către sport – tenis, schi, automobilism, motociclism etc – renunță la vârsta adolescenței, fiindcă nu mai au motivație și nici nu mai vor să traverseze acest chinuitor drum al performanței, care te lasă fără copilărie și fără perspectivă profesională după retragere. Poate că ar fi nevoie de o deschidere a acestor sporturi către copii din categorii sociale mai vulnerabile, dar acest proces implică costuri foarte mari și pe termen lung, pe care doar statul le poate suporta. Nu, nu vă mai luați după toate programele derulate de firme mari și mici care susțin campionii, căci nu duc nicăieri. Este nevoie de o implicare a statului, fiindcă doar el poate duce greutatea unei investiții consistente pe termen lung.

3. Arhitectura instituțională sportivă deficitară, competiții puține și lipsă de resurse financiare pentru sportul juvenil. Performerii apar într-un spațiu competițional încărcat, la care participarea este numeroasă și susținerea este serioasă. Aceste competiții atrag sponsori, transmisiuni și interes public. Nu se nasc campioni într-o societate fără interes pentru unele sporturi. Cum să existe un interes considerabil pentru sporturile de iarnă, când competițiile organizate de federațiile de specialitate sunt de numărat pe degete și nu stârnesc niciun interes? Câte competiții naționale dedicate sporturilor de iarnă ați văzut la televizor? Interesul pentru aceste sporturi nu poate fi crescut doar prin transmisiunile realizate de Eurosport în cele 5 luni cu zăpadă. Nici transmisiunile derbiurilor din Campionatul Național Hochei nu înseamnă că faci mare lucru pentru această disciplină. Nu, televiziunile nu transmit pentru că iubesc hocheiul, ci fiindcă acele meciuri au un potențial de scandal.

4. Resursa umană pentru sport este tot mai puțină. În sporturile de iarnă stăm cel mai prost. Numărul copiilor este, de la an la an, tot mai scăzut. Când populația de copii îți scade cu aproximativ 2 milioane în 30 de ani, nu prea poți să te gândești cu încredere la viitor și nici la performanțe sportive. Cum să compensezi deficitul de masă de selecție? Să nu uităm că o parte dintre copiii din statistici se găsește în alte țări.

Poți plomba unele goluri prin naturalizare, dar nu vei reuși să atragi sportivi de viitor, care au potențial de creștere a performanței. De obicei, sportivii valoroși care aleg să se stabilească în alte țări se îndreaptă către societăți cu sisteme sportive dezvoltate, în care pot evolua și unde au beneficii superioare celor oferite de un stat ca al nostru. Fiindcă tot am invocat naturalizarea ca soluție temporară, amintesc faptul că anul trecut România a acordat cetățenia unui număr de 18 de sportivi, dintre care 8 sunt activi în sporturile de iarnă. Două sportive dintre cei naturalizați recent – Natalia Uskhina (biatlon) și Katharina Wick (bob) – participă în concursurile de la Beijing.

5. Criza orelor de sport din programa școlară. Despre acest aspect se vorbește de ani buni, dar niciun ministru al sportului nu a avut vreo tentativă de regândire a disciplinei “Educație fizică și sport” din programa școlară. Sistemul scutirilor medicale și ierarhizarea defectuoasă a disciplinelor școlare au făcut ca „Sportul” să devină o cenușăreasă în școala românească. La fel ca muzica și desenul, sportul este o disciplină sacrificată pe altarul rezultatelor la examenele naționale. Când inventezi tot felul de materii inutile, vârâte cu forcepsul în programă, cum să mai ai grijă de o disciplină atât de banală? Când tu îți bați capul cu egalitatea și salvarea planetei, nu îți stă mintea să te mai apleci și asupra “Sportului”.

În acest peisaj instituțional și uman, ce așteptări să ai de la sportivii români prezenți la Beijing? Mai înseamnă ceva, pentru un român, să aibă așteptări în sport? Deși reprezintă România, toți cei aflați la Beijing sunt pe cont propriu. Asta este singura lecție pe care am desprins-o din povestea delegației noastre la actuala ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă. Așa că nu mă mai mir deloc de locurile 14, 34 și 73 pe care au terminat unii sportivi autohtoni. Atât s-a putut.

Foto: Eurosport.ro