Andreea Raducan – Fata de aur a gimnasticii romanesti

Filmul documentar Fata de aur spune povestea medaliei de aur câștigate și apoi pierdute de Andreea Răducan, la Jocurile Olimpice de la Sydney. Pentru mulți dintre cei care au trăit acele zile olimpice din septembrie 2000, absolut remarcabile pentru sportul nostru, momentul retragerii medaliei pe motiv de doping cu o substanță conținută de pastilele de Nurofen încă reprezintă o mare nedreptate îndurată de o sportivă fără vină. De altfel, organismele CIO au scos un an mai târziu acea substanță (pseudoefedrina) de pe lista interziselor, constatând că nu contribuie în niciun fel la îmbunătățirea performanțelor sportive.

Pelicula este o incursiune în istoria acelui triumf al gimnasticii noastre (podiumul complet românesc la individual compus fete și medalia de aur în concursul pe echipe), cât și o analiză a traumei provocate de retragerea titlului de campioană olimpică absolută celei mai bune gimnaste din acea competiție. Triumf și traumă sunt termenii-pereche prin intermediul cărora te poți apropia de mesajul acestui film special, sensibil, inegal în unele momente, dar de care sportul nostru avea mare nevoie.

Trauma este ideea – forte în jurul căreia se construiește acest film, ea apărând cu maximă pregnanță în dialogurile pe care protagonista le poartă cu psihiatrul Gabriel Diaconu. În ciuda stilului dominator al medicului, prezența sa în acest documentar contribuie la închegarea poveștii, oferindu-i consistență.

Deși povestea se concentrează în jurul traumei Andreei, care încearcă să afle de la unii protagoniști ai întâmplării cum ar putea fi lămurită problema titlului pierdut, filmul nu ne spune clar dacă sportiva noastră chiar a întreprins vreo acțiune (administrativă, judiciară) pentru a-și recăpăta medalia. Andreea călătorește până la Lausanne, discută cu oficiali CIO, este invitată de președintele Bach la o petrecere a sportului olimpic, discută cu un membru al Comisiei Antidrog a CIO, dar nu ne spune exact ce a întreprins pentru a-și recupera medalia. Iar acest aspect este o slăbiciune a filmului-demers, care șterge o parte din premiza morală în jurul căreia a fost contruit. Căci lupta unui sportiv pentru anularea unei hotărâri întemeiate pe fundamente greșite este nobilă, însă aceasta trebuie purtată cu adevărat.

Pe măsură ce filmul curge, pe ecran se perindă câteva dintre personalitățile sportului românesc și mondial care care ne-au marcat adolescența și tinerețea. Pe rând, îi vedem pe Mariana Bitang și Octavian Bellu, pe marea gimnastă rusă Svetlana Khorkina, pe Nadia Comăneci și Bart Conner, pe Ion Țiriac, pe Simona Amânar, Jacques Rogge (fost președinte al CIO), Thomas Bach (actualul președinte al CIO) și pe mulți alții.

Problematica abuzurilor (psihice și fizice) din gimnastica românească nu este abordată direct în film, deși acesta a fost realizat într-o perioadă în care tema a beneficiat de maximă expunere în presă. Cazul Maria Olaru și mărturiile Ecaterinei Szabo, expuse pe larg de ziare și de televiziuni, sunt două exemple din lunga istorie de suferință pe care s-au construit victoriile gimnasticii  noastre. În timpul unei vizite pe care protagonista filmului o face în SUA, Nadia Comăneci îi mărturisește, cu franchețe, perspectiva proprie asupra confruntării cu fantomele trecutului: Ce nu vreau să-mi amintesc, nu-mi amintesc. E un talent românesc.

Pelicula a apărut într-un moment în care gimnastica noastră traversează cea mai grea perioadă a sa din ultimii 60 de ani. Pentru a doua ediție la rând echipele de gimnastică nu au reușit să se califice la Olimpiadă, fapt care face aproape imposibil de atins dezideratul obținerii unei medalii la Tokyo. Cu doar 2 sportivi calificați (Maria Holbură și veteranul Marian Drăgulescu), gimnastica a devenit disciplina-traumă din sportul românesc. Nici măcar Andreea Răducan, care a ocupat timp de 2 ani funcția de președinte al FRG, nu a reușit să încetinească declinul gimnasticii. Ratarea obiectivului numit calificarea echipelor la Jocurile Olimpice de la Tokyo a condus la demisia ei de onoare din fruntea instituției.

Fata de aur are și meritul de a fi printre puținele realizări cinematografice românești care au abordat problematica sportului. În ultimii ani, o singură peliculă s-a mai apropiat de acest domeniu, și anume Fotbal infinit, realizat de Corneliu Porumboiu, dar miza sa a fost cu totul alta. Această producție de filme cu tematică sportivă sărăcăcioasă este oarecum paradoxală, deoarece interesul românilor pentru sport, cel puțin la nivel declarativ, este foarte mare. Poate că-ntr-o bună zi, când unele dintre pasiunile vechi din societate se vor liniști, câțiva regizori se vor apropia cu pricepere și cu înțelepciune de lumea sportului nostru. Sunt multe povești care așteaptă cuminți să fie spuse.

Filmul a fost produs de HBO, organizație care investește tot mai mult și cu pricepere în filme cu subiecte care au rezonanță pentru public. Realizatorii filmului lui sunt Denisa Tamaș – Morariu și Adrian Robe,  iar director de imagine este Cristian Tamaș.  Premiera a avut loc la Festivalul de Film Astra de la Sibiu, ediția din 2019.

Foto: hbogo.ro

Daniel Rucareanu
Editor RFH Sports&Management