De la pasiune la profesionalism. Interviu cu Vali Moraru.

Vali Moraru a făcut parte din acea primă echipă formidabilă a ProTv care, la mijlocul anilor “90, a adus televiziunea autohtonă la zi. Prospețimea, claritatea expunerii și dinamica abordărilor jurnalistice au fost mărcile schimbării aduse de această televiziune. Timp de 14 ani, între 1996 și 2010, a fost una dintre vocile importante ale Departamentului de Sport de la ProTv și Sport.ro. Una dintre amintirile sale de neuitat din acei ani este perioada transmisiunilor de la Campionatul Mondial de Fotbal din 1998, organizat în Franța. Din 2010 și până astăzi, Vali Moraru este unul dintre cei mai apreciați jurnaliști de la Digisport, fiind realizatorul emisiunii Digi Sport Special.

De-a lungul carierei, a intervievat toate personalitățile fotbalului românesc. Mircea Lucescu, Emerich Ienei, Anghel Iordănescu, Ioan Andone, Gică Hagi, Mircea Sandu, Dan Petrescu, Ionuț Lupescu ș.m.a.. Visează ca într-o bună zi să-i intervieveze pe Diego Maradona și Steven Gerrard, fotbaliștii săi preferați. Într-o presă sportivă în veșnică agitație și căutare de senzațional, echilibrul și eleganța lui sunt semne că nu este chiar totul pierdut.

Care este prima amintire legată de sport pe care o ai?

Se pune concursul de triciclete pentru copii de gradinita, faza pe sat? A fost prima competitie sportiva la care am participat. Pe la 4-5 ani. Tot satul era in strada, la concurs. Eram optimist, speram sa castig. Dar eram mai inalt decat ceilalti copii. Tricicleta era prea mica, ma loveam cu
genunchii de ghidon si nu reuseam sa prind viteza. Am luat locul 2. M-am cam suparat. Voiam sa fiu primul. Apoi, tot acolo, la Bivolari, o comuna faina de pe malul Prutului, am vazut si un prim meci de fotbal. Nu intelegeam de ce terenul nu are tribune. Si de ce pasc vacile inainte si dupa meci. Terenul era deja sacru pentru mine. Trebuia ingrijit pentru Regele Fotbal.

Când ai văzut primul meci de fotbal pe viu (din tribună)?

M-a dus tata la un meci Poli Iasi – Dinamo. Am in minte cateva imagini de atunci, Iasi cred ca a jucat in albastru si Dinamo in alb. In memoria mea ramasese ca s-a terminat 1-0 pentru Poli Iasi. Dar am cautat in statistici si nu am gasit scorul acesta decat la meciuri la care nu aveam cum sa fiu prezent. Asa ca inclin sa cred ca primul meu meci pe stadion a fost pe 24 august 1977, Poli Iasi – Dinamo 2-1. Aveam 5 ani. Apoi ne-am mutat la Vaslui si am mai fost la multe meciuri cu tata pe stadion, cu Viitorul, cu Mecanica, cu Inter sau cum s-au mai numit echipele din Vaslui. Dupa mai bine de 30 de ani de la acel prim meci vazut la Iasi, l-am luat eu pe tata la meci pe acelasi stadion, la finala Cupei 2010, CFR – FC Vaslui. Tata spectator, eu comentator. Chiar daca a castigat CFR, aceea a ramas cea mai frumoasa amintire a noastra legata de FC Vaslui. Dupa finala, drumul de intoarcere de la Iasi la Vaslui a fost memorabil: un sir nesfarsit de lumini in miscare pe dealurile Moldovei, luminile masinilor cu suporteri.

Când a început pasiunea ta pentru sport? 

Am pe undeva o poza cu o minge. Cam pe la 4 ani. Probabil ca-mi placea inca de pe atunci. Ce-mi aduc aminte e ca la 6 ani deja jucam fotbal cu nasturi si aici putem spune ca a inceput cariera mea de comentator. Eu jucam, eu comentam. Treaba asta cu fotbalul cu nasturi a durat vreo zece ani, stiu ca o mai faceam si in liceu. In lipsa de FIFA, EA Sports, Manager si altele de genul acesta, fotbalul cu nasturi era modalitatea mea de a ma pregati inconstient de ceea ce avea sa urmeze. Asa ma puneam la punct cu jucatori, asa invatam geografie (jucam in diverse orase din lume), asa faceam primii pasi in ale comentariului. Sutele de ore petrecute asa m-au ajutat enorm mai tarziu. Altfel, la 7 ani tin minte ca m-am intors in satul natal pentru cateva zile. Se facuse un teren de handbal langa cel de fotbal. Era mai abordabil pentru un copil ca mine, cel de fotbal era mult prea mare. Am jucat singur fotbal, nu stiu unde erau ceilalti copii, la scaldat, probabil. Eu porneam actiunea, eu pasam la vreun coechiper, apoi jucam rolul acelui coechipier, cateodata mai pierdeam mingea, treceam in rolul adversarilor, incheiam actiunea cu sut la poarta, eu hotaram daca dau gol sau daca imi schimb rolul rapid cu cel de portar si faceam o parada salvatoare. Si, bineinteles, eu comentam. Apoi, jucam zilnic la Vaslui, cu prietenii. In timpul vacantelor de vara nu intelegeam de ce doritorii de jucat fotbal se adunau doar seara. Eu as fi jucat toata ziua. Iar in timpul anului scolar, mai ales in gimnaziu, jucam zilnic la scoala, dupa ore. Cand ieseam din scoala erau doua variante: la stanga era spre casa, la dreapta era spre terenul scolii. Fara sa avem vreun plan, toti baietii din clasa o luam in dreapta, fie vara, fie iarna. Abia acolo incepeam sa ne intrebam daca avem minge. Orice „bashica” de orice dimensiune era acceptata cu mare entuziasm.

Ai practicat vreun sport? Care este acesta și unde l-ai practicat?

Am iubit si iubesc fotbalul. Dar nu am jucat decat la nivel de echipa scolii. M-am dus la un antrenament al baietilor de varsta mea de la clubul de fotbal. Cand am vazut cine era acolo mi- am dat seama ca nu e de mine. Sa zicem ca erau multe diferente intre noi… In plus, nici nu cred ca eram talentat. Nu as fi putut face vreun sport de performanta la nivel mare. Poate ca as fi ajuns un fundas de Divizia C de pe atunci, sau Liga a doua de acum. Dar nu era ce visam. Eu visam sa dau golul victoriei Romaniei in finala Cupei Mondiale 😀
La 11 ani am descoperit handbalul. Vazusem handbal la televizor dar nu ma incantase ca fotbalul. Si acum sunt de parere ca handbalul e un sport mult mai frumos atunci cand il joci, nu atunci cand il privesti. Tin minte si acum primul meci de handbal jucat la scoala. Ma dadeam mare ca stiam ce-i aia pivot si stateam acolo, pe semicerc, si le strigam celorlalti: „Joaca cu pivotu’!” M-a vrajit. M-am dus la handbal pentru ca omul sfinteste locul. Liviu Gugles era antrenor la copii si juniori si a venit prin scoli sa faca selectii. M-a luat si pe mine. Am rezistat pana la sfarsitul clasei a opta, la 14 ani. Mergeam de 3 ori pe saptamana la antrenamente, dimineata. A fost superb si ii multumesc lui Liviu Gugles pentru acea perioada. Am invatat multe. Dar nu am simtit ca e pentru mine viata de sportiv.

Când și de ce ai renunțat să-l mai practici?

Cand am inceput liceul nu prea mai era timp de handbal. Plus ca incepusera si competitiile oficiale, era un program incarcat, deplasari, turnee. Pana atunci eu ma dusesem la handbal mai mult fara sa stie ai mei, erau impotriva. Voiau sa ma tin de scoala. Nu mai aveam cum sa fac handbal, mai ales ca si pretentiile la liceu erau destul de mari, nu prea mergea sa le fac pe amandoua. I-am admirat intotdeauna pe colegii care au continuat. Dar nu-mi pare rau. Scoala m-a ajutat in visul de a ajunge jurnalist de sport.

Care a fost prima transmisiune sportivă pe care ai realizat-o?

Cred ca a fost un meci Steaua – U Craiova, in Ghencea, undeva prin toamna lui 94 sau primavara lui 95. Eram la Antena 1, meciul nu se 9-adea in direct, nici macar nu era filmat cu camere legate la un car. Erau camere independente care trageau meciul pe casete. Iti dai seama
ca munca grea a fost dupa meci cand trebuia sa potrivim casetele intre ele si sa le mixam ca sa para ca o transmisie normala. Altfel, la meci tin minte ca eram 3 comentatori. Aveam si seminte. 🙂 Iar decorul era usor apocaliptic: tribuna oficiala din Ghencea era in plin santier, asa ca am comentat meciul printre caramizi, moloz si ciment. Aventuri frumoase…
Ai participat, în calitate de jurnalist, la Campionatul Mondial de Fotbal din 1998, organizat de Franța. Întâmplător, acea ediție a CM a coincis cu ultima participare a echipei noastre naționale. În acest moment, participarea la o nouă competiție de acest nivel pare un vis de neatins.

Ce crezi că s-a întâmplat cu fotbalul nostru?

Nu s-a intamplat nimic deosebit fata de restul societatii. Si inca la fotbal nu ne-am dus mult mai jos, cum s-a intamplat in alte domenii. Am cunoscut si „vechiul regim”, sunt revoltat de ce am putut trai in acele vremuri, sunt iritat de nostalgicii facebookcieni sau nu, dar atunci s-a produs, asa cum a fost produs, cel mai bun fotbal din istoria acestei tari. Mondialul din 98 a fost ultimul cu jucatorii formati „inainte”. La jungla care a urmat Revolutiei, cum sa construiesti ceva solid in fotbal? Toate performantele ulterioare, atatea cate au fost, au reprezentat o expresie a talentului, a unui moment bun, nu a unei constructii adevarate care sa produca ciclic. Altfel, nici acum nu-mi vine sa cred ca nu ne-am calificat cu Slovenia. Indiferent de problemele de sistem, inca eram o nationala buna atunci, ar fi trebuit sa fim la Mondialul din 2002.

Care este modelul tau de jurnalist sportiv? Te-a inspirat cineva din presa sportivă de la
noi/din străinătate? Prin ce anume?

Nu am avut acces la presa straina pana la 18 ani. M-am format cu ai nostri. Sigur ca am vibrat la comentariile lui Cristian Topescu. Si ca am citit cartile lui Ioan Chirila, ascunse sub cele de romana si matematica. Dar nu pot spune ca mi-au fost model. Cand am intrat in meseria asta
era un mare vid intre ”clasici” si tineri care abia asteptau sa-si transforme pasiunea in meserie. L-am admirat pe Ion Cupen, cu care am avut marea onoare de a fi coleg pentru ceva vreme. I-am respectat pe Sorin Satmari si Puiu Novac pentru corectitudinea cu care au organizat
concursul prin care am putut intra in lumea asta, a reporterilor de fotbal. A fost o sansa mare. Apoi am invatat meserie impreuna cu baietii din Pro TV, cu Mihai Mironica, Vadim Vijeu, Felix Draghici, Costi Mocanu si multi altii. Eram tineri, reperele noastre erau deja cele de afara, ce fac italienii, cum comenteaza englezii, ce au bun germanii, ce putem lua de la spanioli. Si, in cele din urma, cel mai important era ca faceam lucrurile asa cum credeam noi ca e bine. Asa cum ne placea noua. Si asta a fost cea mai buna scoala.

Care este fotbalistul român preferat? Dar fotbalistul străin?

In copilarie ma lipisem afectiv de Tete Moraru. Probabil si pentru ca il chema Moraru. Dar imi si placea aparitia lui. Avea tricouri frumoase iar jambierele albe de la meciul cu Italia din 83 m-au dat pe spate. In plus, aveam o slabiciune pentru postul de portar. Pe Dobrin l-am prins prea putin ca sa ma indragostesc de el. L-am admirat pe Ilie Balaci si mi-e greu sa-mi imaginez ce nationala am fi avut si cu Balaci, si cu Hagi, vreo 5-6 ani, daca nu se accidenta Ilie…

Am crescut in fotbal impreuna cu Hagi. Eu cred ca a fost cel mai bun. Hagi este cel maiimportant jucator din cariera mea de „microbist”. Copilaria, adolescenta si tineretea mea sunt legate de Gica Hagi, ca a majoritatii celor de varsta mea. Dar am admirat o multime de jucatori care mi-au incantat acei ani: Stefanescu, Boloni, Camataru, Raducioiu, Belodedici, Balint, Lupu, Sabau… sunt multi. Si erau „grei” de tot.
Fotbalisti. La straini, mi-e simplu: Diego Maradona si Steven Gerrard. Pentru tot. Dar in primul rand pentru Mexic 86 si Istanbul 2005

Care este sportivul român preferat? Dar sportivul străin?

La cat de important a fost Gica Hagi in viata mea de suporter… nu pot, trebuie sa-l pun pe el pe primul loc si la sportivi, nu numai la fotbalisti. Cand trec granita ma plimb intre repere ca Borg, Lendl, McEnroe, Jordan sau Magic Johnson.

Într-o lume a sportului tot mai dependentă de bani și de progresul medical, mai pot fi întâlnite emoția și bucuria copilărească a jocului?

Da. Tot mai rar. Dar da. Lumea va avea nevoie intotdeauna de idoli. Sigur ca arhetipul idolului a suferit mutatii in timp. Banuiesc ca in urma cu un secol erau admirati mai mult oamenii talentati si muncitori. Cel putin asa spun povestile. Intre timp, varfurile unui sport sunt admirate si pentru iahturi, lenjerie intima sau piscine. Dar e o chestiune normala pentru ca s-a schimbat toata lumea, nu numai lumea sportului.
Dar povestea unui copil sarac (Banel, Mane) care a muncit si a reusit va fi intotdeauna o poveste de succes. De ce postarile cu articole de pe Player’s Tribune sunt atat de populare? Tocmai pentru ca prezinta astfel de povesti, cu cuvintele sportivului. Suporterul vede in lumea
pe care o admira, lumea sportului, o lume in care oricine are o sansa, chiar si el. Citeam recent undeva ca aceia care pariaza pentru ca „simt” mai acut adrenalina sportului nu sunt, de fapt, iubitori de sport. Si sunt de acord. Sportul, competitia sportiva, inclestarea, duelul… le simti sau nu le simti. Nu ai nevoie de pariuri pentru asta. Da, presiunea financiara si progresul medical, la care as adauga dopingul, o nuanta a progresului medical, fac legea. Dar,pana cand vor reusi sa distruga spiritul sportiv mai e. La un moment dat va veni si un final la ceea ce numim astazi sport. Se va muta in alte directii. Pana atunci, insa, sa ne bucuram de ce mai avem.

Care este învățătura principală pe care ți-o oferă sportul?

Imi plac mai mult sporturile de echipa. Pentru ca acolo lucrurile sunt putin mai complexe. Nu depinzi doar de tine. Depinzi si de cel de alaturi. Sunt nenumarate exemple in care o adunare de valori exceptionale este ca suma sub o echipa. Mie asta mi se pare fascinant la sport: un numar de indivizi conectati la aceeasi idee pot forma o echipa puternica si pot fi atinse obiective inimaginabile. Nu am facut sport de performanta dar am invatat din experientele mici. In gimnaziu eram intr-o clasa in care nu eram cei mai buni la fotbal. Eram la „B” si luam bataie cu consecventa de la cei de la „A”, mai talentati ca noi. Am patit-o in nenumarate randuri timp de 3 ani de gimnaziu. Dar noi ne „antrenam” zilnic, cum spuneam mai devreme. Asa ca intr-a opta, cand i-am prins, i-am distrus, le-am dat 3-0! Cred ca mai am pe undeva cronica acelui meci. Eu asta am invatat atunci: munca (chiar daca atunci o faceam inconstient, doar din placere si pasiune) si conectarea la un vis te pot face sa atingi lucruri nebanuite. Aparent imposibile.

Care întâmplare din lumea sportului te-a impresionat cel mai mult?

Sunt foarte usor impresionabil la despartiri. Cand moare un sportiv mi se pare ca moare o lume. Asa cum s-a intamplat cu Kobe. Cu cat e mai mare sportivul, cu cat e mai tragica disparitia lui, cu atat sunt mai impresionat. Unii spun: „a murit doar un mare sportiv, sunt atatia alti oameni de valoare care mor si nu se vorbeste atat despre asta”. Da, dar sportivii, artistii sunt o „specie” deosebita. Au un impact major, vizibil, au milioane de fani, e normal sa se vorbeasca mai mult despre ei. In 2000 a murit Catalin Haldan pe teren, la Oltenita. Cam cu doua ore inainte sa prezint Stirile din Sport la Pro TV. Era prima tragedie din fotbal pe care o traiam ca jurnalist. M-a afectat profund. De atunci mi-a fost din ce in ce mai greu sa zambesc atunci cand prezentam stirile. De altfel, nici nu am mai facut-o prea mult timp dupa aceea. Cam pana in 2004. Moartea lui Catalin Haldan mi-a produs o mutatie de perspectiva.

Care este deviza din sport care iti place cel mai mult?
You’ll Never Walk Alone! Spune totul despre sport, sportiv si suporter.

Cum consideri că ar putea fi îmbunătățit sportul românesc? Enumera 3 măsuri care ar putea fi adoptate.

Reteta e aceeasi pentru intreaga societate nu numai pentru sport. Primele 3 masuri ar fi: 1. Educatie. 2. Educatie. 3. Educatie.

Ce personaje din lumea sportului iti displac cel mai mult?

Imi displac impostorii. De orice fel. Din fericire, sportul e domeniul in care nu prea poti practica impostura pe termen lung. Ca sportiv, ori esti bun, ori nu. Impostura e marginalizata de competitie, de rezultate. In schimb, in sportul romanesc, exista o gramada de impostori pe
langa sportivi. Oameni adusi la suprafata de mocirla in care ne invartim de 30 de ani. Nu voi nominaliza. Stiu ca sunt destui care acuza media ca baga in seama asemenea oameni. Sa nu scoatem din ecuatie ca si in media sunt o gramada de impostori. Care aduc in fata impostorii din sport din interese mai mult sau mai putin directe. Dar, pe langa situatiile astea, sunt o gramada de oameni cu coloana vertebrala in media care trebuie sa se adapteze pietei. Daca publicul ar amenda orice derapaj nu cred ca ar mai insista nimeni cu derapajele. In schimb, derapajele sunt cele mai cautate, cele mai accesate, cele mai mari producatoare de pseudostiri. Personal, am incercat in demersurile mele sa scot ce e cat de cat relevant si bun din oamenii cu care stau de vorba. Sunt o multime de oameni cu care nu as fi schimbat nici doua vorbe daca acei oameni nu ar fi ocupat functii importante in fotbalul romanesc. Iar faptul ca acei oameni ocupa astfel de functii da masura nivelului de educatie si competenta din sportul romanesc. Partea buna e ca sita a mai cernut.

Pentru că ar fi trebuit sa fim in an olimpic aș dori să adresez o întrebare referitoare la perspectivele echipei noastre: cu câte medalii crezi că se vor întoarce sportivii noștri de la JO de la Tokyo, la anul, in 2021?

De ce ma obligi la pesimism? Am prins JO de la Los Angeles, cel mai mare triumf al sportului romanesc. Locul 2 in lume, dupa americani. „And noooow! Goooolden Medalliiiiist, representing Romaniaaaaaa… Maricica Puicaaaaaaaa” – imi rasuna si acum in urechi announcerul stadionului desi au trecut 36 de ani. 18 medalii de aur? Din memorie zic asta, parca asa a fost, refuz sa caut pe google. OPTSPREZECE? Incredibil! Ok, atunci era o politica de stat, sa aratam noi ca suntem mai tari decat capitalistii. Era o idiotenie in contextul vietii pe care eram obligati sa o traim, dar sportivii puteau face performanta. Cine ne-a oprit sa facem performanta si dupa 90? Cine ne-a oprit sa cream un sistem viabil care sa ajute sportivul sa faca performanta? As spune ca felul nostru de a fi si educatia. Adica lipsa ei.Canotorul nu depinde doar de el pentru a ajunge campion olimpic. Ca doar nu se antreneaza pe lacul lu’ tac’su. Se antreneaza printre meltenii cu barcute rapide de la Snagov. Inotatorul nu se antreneaza in piscina din spatele casei. Are nevoie de bazine. A, si de apa, daca se poate. Si tot asa. Un fotbalist se mai poate descurca. Un sportiv olimpic are nevoie de un sistem care sa-l ajute. Mi se pare ca nu avem asa ceva. Si vom continua sa traim / supravietuim din munca si talentul catorva sportivi. Din ce in ce mai putini.

Care sunt cauzele regresului tot mai accentuat al sportului românesc? România califică tot mai puțini sportivi la competițiile importante și, prin urmare, obține performanțe tot mai slabe.

Cred ca putem da copy/paste la raspunsul anterior. Si la cel legat de educatie.

Cât de importantă este pregătirea psihologică a unui sportiv în obținerea performanței?

Mi-e greu sa cuantific. Nu am instrumentele necesare. Dar vad si eu ce se intampla in diverse situatii si trag concluzii. Simona Halep a facut mental coaching si asta s-a vazut imediat in rezultate. Impreuna cu implicarea lui Darren Cahill, a ajutat-o sa priveasca altfel confruntarea,
sa gestioneze diferit esecul. Sa fie mai pozitiva, mai vesela, mai senina. Simona e la nivel de top. I-a luat si ei ceva timp sa realizeze ca abordarea ei era gresita. Dar a avut puterea sa faca o schimbare. Cati dintre noi facem atatea sacrificii pentru a ne atinge visul? Daca e sa ne referim la fotbal… suntem departe. La noi… pregatire psihologica inseamna sa punem un video motivational in vestiar. E treaba antrenorului. Care, bineinteles, vrea sa detina controlul absolut si nu are nevoie de psiholog la echipa. De parca lui Klopp ii este subminata
autoritatea daca are si o echipa de psihologi in spate. Dar e mai simplu asa, sa mergem pe intuitie, fler, talent, scoala vietii.

Dacă ar fi să o iei de la capăt, ce drum profesional ai alege?

Am citit o gramada de interviuri in care oameni destepti zic ca ar fi urmat exact acelasi drum. Drumul meu este rezultatul unei combinatii fericite. Pe de o parte, pasiune, credinta, entuziasm si un anume sistem de valori. Pe de alta parte, intamplare si conjunctura. Cred ca am avut mult noroc. Si mai cred ca norocul ti-l faci si singur. Daca ar fi s-o iau de la capat in vremurile de acum… Probabil ca as face tot ceva legat de
comunicare. Dar nu-mi imaginez ce. Daca as fi avut talent mi-ar fi placut sa scriu carti. Desi, daca stau bine sa ma gandesc la cati copaci s-au taiat pentru cartile unor analfabeti mai ca simt un impuls. Si probabil ca mi-as fi facut un vlog. Dar daca acum as avea 15-20 de ani as fi o persoana mult diferita asa ca mi-e greu sa-mi imaginez daca as mai putea deveni tot jurnalist.

Ce sfaturi i-ai da unui tânăr care dorește să se apuce de gazetăria sportivă?

L-as intreba ce vrea de la meseria asta. Sa fie cel care transmite stirea, emotia, suspansul, pasiunea? Sau sa fie cel care iese la un sprit cu jucatorii, se trage de sireturi cu antrenorii, le mai conduce masina din cand in cand, mai face o caterinca difuzabila pe tv sau online si-l mai vede si mama si unchiu’ la TV? Daca imi raspunde prima varianta i-as mai da termen de gandire minim o saptamana. Daca ramane acelasi raspuns i-as zice sa dea tot ce poate ca sa-si urmeze visul. Daca e sincer cu el insusi si varianta a doua e tentanta macar un pic… i-as zice sa caute sfaturi in alta parte. Avem destui specialisti. Inchei cu o gluma. Amara. Daca ar fi un tanar la care tin foarte mult… i-as zice sa-si caute alta meserie. 😀